„Descoperă Luxor: Poarta spre misterele Egiptului”

TIPĂREȘTE

26 mai 2025. Treaba devine serioasă. Plecăm spre Luxor

După o zi de safari prin deșert, aventuri cu ATV-ul și o întâlnire (semi-regizată) cu satul beduinilor – unde am fost tratați ca niște turiști rătăciți în documentar Discovery – a venit și momentul să ne trezim la o oră criminală: 5:30 dimineața. Ora la care nici soarele nu e convins că vrea să se ridice, dar noi, ca niște eroi neodihniți, ne-am adunat în autocar, cu ochii mici, cârpiți de nesomn și gândul vag la o cafea care... nu a venit. Eh, m-am mulțumit cu o gură de rachiu de gutui, rețetă proprie, spre nemulțumirea Adrianei, care m-a operat de toate bolile de le-aveam cu o uitătură subțire, mai subțire decât ăl mai a dracu' laser. Sanchi, eram impasibil, încă dormeam, am aflat ulterior că reflexul de a înghite se cheamă deglutiție și zace în noi, mâzgălit în ADN-ul fiecăruia.

Peisajul? Un deșert cât vezi cu ochii, într-o paletă de culori care variază de la “bej prăfuit” la “roșcat de dimineață” , cu nuanțe ocazionale de “nisip copt la soare” . Adică, fix ce-ți trebuie ca să-ți țină mintea ocupată între două căscaturi. Am traversat un peisaj lunar, numai bun pentru o meditație în care te întrebi serios “ce caut eu aici, la ora asta?” Încă n-am aflat răspunsul!

Oprirea strategică a fost la Safaga – locul unde se formează convoaiele auto către Luxor, pentru siguranță. Și, probabil, ca să mai aibă șoferii o scuză să bea o cafea. Acolo, o armată de autocare, dubițe și turiști buimaci își făceau încălzirea pentru maratonul arheologic ce avea să urmeze.

Deșertul părea că se întinde la nesfârșit, ca o glumă proastă spusă prea devreme dimineața. Dar, cu fiecare kilometru parcurs, știam că ne apropiem de inima Egiptului antic – Luxor, orașul-muzeu, acolo unde istoria se respiră la fiecare pas și unde, odată ajuns, știi sigur că tot drumul a meritat.

Luxor – Orașul-muzeu al Egiptului Antic

Luxor, cunoscut în Antichitate sub numele de Theba sau Teba, este fără îndoială una dintre cele mai impresionante destinații arheologice din lume. Situat în inima Egiptului, pe malurile fluviului Nil, Luxor este o veritabilă comoară istorică și culturală, un oraș-muzeu în aer liber care adăpostește unele dintre cele mai valoroase vestigii ale civilizației egiptene.

Fosta capitală a Egiptului în perioada Regatului Nou (1550–1070 î. Hr.), Luxor a fost centrul politic, religios și militar al unei civilizații care a fascinat omenirea timp de milenii. Teba a fost dedicată zeului Amon-Ra, zeul suprem în panteonul egiptean, iar templele construite în onoarea lui, precum grandiosul Templu de la Karnak, reflectă măreția acestei epoci. Complexul de la Karnak este unul dintre cele mai mari lăcașuri religioase construite vreodată, cu coloane uriașe, obeliscuri, statui și reliefuri spectaculoase.

La doar câțiva kilometri distanță se află Valea Regilor, necropola în care au fost îngropați faraonii Egiptului, inclusiv faimosul Tutankhamon. Săpăturile arheologice din această zonă continuă să ofere surprize și în prezent, dovadă fiind descoperirile recente care continuă să îmbogățească patrimoniul umanității.

Luxor este și un oraș al contrastelor: viața modernă egipteană pulsează printre ruinele milenare, iar Nilul, eternul martor al istoriei, separă partea de est (cu templele sale) de cea vestică (cu necropolele).

Pentru orice vizitator al Egiptului, Luxor este un punct obligatoriu. Este locul în care istoria prinde viață, în care fiecare colț de piatră are o poveste, și unde, în fața monumentelor antice, timpul pare să se oprească. Luxor nu este doar un oraș – este o punte vie între trecut și prezent, o lecție de istorie în aer liber și o destinație care fascinează prin mister, spiritualitate și splendoare.

Templul Karnak – Palidul nostru prezent în umbra unei măreții milenare

Există locuri în lume unde istoria nu te întâmpină cu eleganță, ci te lovește frontal, ca un zid nevăzut de uimire și umilință. Templul Karnak e unul dintre acele locuri. Nu-l vizitezi. Te lovește. Nu-l contempli. Te lasă fără replică.

Aflat în inima Luxorului, pe malul estic al Nilului, Templul Karnak este cel mai mare complex religios construit vreodată de om. Un labirint de coloane, obeliscuri, săli hipostile și sanctuare care se întinde pe peste 100 de hectare. Construcția sa a început în urmă cu mai bine de 4.000 de ani și a continuat timp de aproape două milenii, fiind modelat de peste 30 de faraoni – fiecare adăugând, modificând, glorificând. Practic, fiecare piatră are semnătura unei epoci.

Karnak nu este doar o ruină monumentală. Este oglinda a ceea ce a fost odată o civilizație atât de convinsă de eternitatea sa, încât a ridicat temple ca și cum timpul ar fi fost infinit. Sala hipostilă, probabil cea mai cunoscută imagine din Karnak, cu cele 134 de coloane uriașe, fiecare având un diametru de câțiva metri, te face să te simți minuscul – nu doar fizic, ci existențial.

E fascinant cum, în fața unor astfel de coloși de piatră, realizezi cât de “fragili” suntem ca generație. Noi, cu tehnologia în buzunar, dar fără răbdarea de a construi ceva care să dureze mai mult de 50 de ani. Ei, cu dălțile în mână și cu ochii spre zei, au sculptat în piatră eternitatea.

Templul Karnak nu este doar un monument al istoriei egiptene, ci un testament al condiției umane. E locul în care înțelegi cât de efemeri suntem și totodată cât de mari putem deveni, când avem viziune, convingere și un scop care trece dincolo de propriul ego.

Pe lângă aspectul său religios (dedicat în principal zeului Amon-Ra), Karnak a fost un simbol politic, un spațiu de propagandă și un centru de putere mistică. Aici se desfășurau ritualuri importante, procesiuni sacre și comunicări divine. Însă, pentru vizitatorul contemporan, e mai mult decât atât: e o lecție de umilință în fața unei istorii pe care nu o putem controla, dar o putem onora.

Nu pleci din Karnak cu un simplu “wow” turistic. Pleci cu o senzație ciudată că timpul îți respiră în ceafă. Că, poate, dacă am avea puțin din respectul lor pentru durabilitate și sacru, am construi altfel – nu doar orașe, ci și vieți.

Și da, în fața acestor coloane, a acestor sculpturi săpate cu o răbdare supraomenească, nu ai cum să nu recunoști că suntem mici. Mici, dar capabili să admirăm. Și poate, de acolo începe adevărata măreție.

Și, printre toate aceste minuni arhitecturale, nu ai cum să nu remarci scarabeul sacru din Karnak – un mic monument rotunjit, aproape modest, în comparație cu restul complexului, dar învăluit într-un farmec aparte. Se spune că, dacă îl înconjori de trei ori (sau șapte, în varianta “pentru siguranță maximă” ), cu o dorință în minte, aceasta se va împlini. Și da, toți o facem. Începem plini de convingere, cu dorința clară în gând – dar până la a treia tură, aproape că uităm ce ne doream. Poate din cauza soarelui, poate din cauza amețelii... sau poate pentru că Egiptul are o energie care-ți răstoarnă gândurile și te face să regândești totul. Așa e Egiptul: te copleșește, îți scutură logica și te face să simți că dorințele tale mici pălesc în fața unei istorii atât de mari.

Bin Dawood Spicery

Bin Dawood Spicery, Luxor – locul unde mirodeniile fac magia, chiar și când nu ai chef să gătești

În inima vibrantului Luxor, între templele și piețele pline de viață, se ascunde un adevărat paradis al aromelor: Bin Dawood Spicery. Un magazin care pare să aibă mirodenii pentru orice situație — de la cele mai clasice, precum scorțișoara și cuișoarele, până la cele mai exotice pulberi și semințe care-ți pot transforma orice fel de mâncare într-o explozie de gust… sau măcar să-ți aducă un strop de inspirație atunci când nici măcar nu ai chef să gătești.

Ce e cu adevărat special la Bin Dawood? Pe lângă oferta imensă, locul are o atmosferă care te prinde instant. Mirosul de condimente se împletește cu zumzetul vânzărilor și cu zâmbetele vânzătorilor, gata să te ajute să găsești „ceva magic” pentru orice stare de spirit. Și chiar dacă azi nu vrei să faci nimic în bucătărie, o vizită aici îți pune pofta pe jar — doar din simplul motiv că mirodeniile sunt mai mult decât ingrediente, sunt povești, călătorii, și puțin din sufletul Egiptului.

Așa că, dacă treci prin Luxor, nu rata o oprire la Bin Dawood. Pentru că uneori, o simplă doză de chimen sau cardamom e tot ce ai nevoie ca să-ți iei viața mai aromat, chiar și fără să aprinzi aragazul.

Radamis II

După amiaza zilei de 26.05.2024 ne-am îmbracat la bordul vasului Radamis II, cu care urma să coborâm spre Nil. Și despre cazarea și viața pe vas voi vorbi, dar, în ultima partea, cea dedicată cazărilor. Știu că nu vă place că trag de timp, dar, cu excepția lui Cornel, nu prea aveți ce-mi face, doar să nu mă citiți și votați, dar cu astea-s obișnuit, sîc că nu mă doare!

Luxor. Viața de zi cu zi

Plimbarea cu șareta prin Luxor e o experiență care te pune față în față cu realitatea egipteană, în toată complexitatea ei. Pe străzile orașului elegant, cu temple impunătoare și piețe pline de turiști, se strecoară vieți simple, modeste, dar pline de culoare. Șareta trage după ea nu doar pașii turistului curios, ci și poveștile oamenilor care trăiesc aici zi de zi.

Sărăcia e vizibilă, dar nu e o tragedie impusă, ci o stare acceptată, o normalitate care nu pare să le umbrească bucuriile sau zâmbetele. Nu trebuie judecați pentru asta. Egiptenii au un mod aparte de a se bucura de viață, chiar și atunci când mijloacele lor sunt modeste. Pentru ei, aceste străzi, aceste târâșuri de șarete, aceste piețe aglomerate sunt acasă – un loc în care poveștile se țes natural, iar sufletul comunității pulsează la fiecare pas.

În timpul plimbării, vezi oameni care se străduiesc, care muncesc din greu, dar și care găsesc timp pentru un râs, un schimb de priviri, o vorbă bună. Ei nu aspiră la un altfel de trai – pentru că acest mod de viață le e drag, chiar dacă pentru noi, străinii, pare simplu sau greu de înțeles. În Luxor, sărăcia și eleganța coexistă într-un echilibru paradoxal, iar șareta te poartă prin ambele lumi.

27.05.2025

Singura chestie care nu mi-a plăcut în excursia asta a fost trezitul de dimineața. Ne -am trezit, constant, la 6 dimineața. oră la care, de regulă visez. Ghidul ne-a explicat că dacă întârziem, vom cunoaște atmosfera călduroasă a Egiptului. Căldură mare, bre, avea dreptate!

Așa că în dimineața zilei de 27.05.2025, la ora respectivă, ochișorii ne luceau pe puntea vasului, de unde am fost îmbarcați într-un microbus și transportați spre :

Templul lui Haștepsut – Mărturia eternului feminin în inima Egiptului antic

Când spui „Egipt antic” , mintea călătorește automat la faraoni masculini cu nume grele, la piramide imense și la bătălii legendare. Dar există o figură cu totul aparte în această lume a bărbaților puternici și templelor grandioase: Haștepsut, faraonul femeie. Și dacă ajungi să vizitezi templul ei de la Deir el-Bahari, în apropiere de Luxor, simți instantaneu că istoria egipteană nu e doar o poveste despre putere și război, ci și despre hotărâre, viziune și… feminism antic.

Templul lui Haștepsut nu e doar un simplu lăcaș religios sau un monument regal. Este o declarație de putere și o lecție despre cum o femeie a reușit să transforme Egiptul într-un imperiu prosper, într-o perioadă dominată aproape exclusiv de bărbați. Și a făcut-o cu atâta eleganță și determinare, încât nu i s-a putut șterge urma din istorie – chiar dacă nepotul ei, Tuthmoses al III-lea, a încercat să șteargă orice amintire a domniei sale, ca să-și consolideze propria putere.

Construit în terase impresionante, cu coloane majestuoase și reliefuri care redau scene din viața reginei și din mitologia egipteană, templul e o capodoperă a arhitecturii antice. Înălțat parcă direct din stâncă, cu o simetrie și o frumusețe care taie respirația, templul spune povestea unei femei care s-a autoproclamat faraon și care a schimbat regulile jocului. Nu a fost doar o regină decorativă, ci o conducătoare reală, care a forțat inclusiv religia să o accepte ca pe un zeu viu, inclusiv în reprezentările artistice unde apare adesea cu barba falsă a faraonilor bărbați.

Aici, în fața acestor terase impunătoare, începi să înțelegi cât de mare a fost curajul ei. Ea a știut să își asume puterea într-o cultură patriarhală, să convingă preoții, nobilii și poporul că ea e aleasa zeilor. Iar asta i-a adus o epocă de pace și prosperitate, cu proiecte de construcții, comerț extins și stabilitate internă.

Vizitând templul, nu doar că te minunezi de arhitectura impecabilă, dar simți și o energie aparte, ceva care nu se întâlnește la toate monumentele antice. E o amprentă de feminitate puternică și hotărâtă, o dovadă vie că forța nu e doar despre biciuri și arme, ci și despre voință, inteligență și abilitatea de a-ți impune respectul într-o lume a bărbaților.

Și nu putem să nu zâmbim puțin când ne gândim la Tuthmoses al III-lea, care a încercat să o șteargă din istorie, dar n-a reușit. Pentru că eternul feminin are o putere aparte: nu dispare, nu se dă bătut și găsește întotdeauna o cale să-și lase amprenta în istorie.

În concluzie, templul lui Haștepsut este mai mult decât o destinație turistică. Este un simbol al curajului, al schimbării și al puterii feminine, înfățișată prin piatră și mitologie. Dacă vrei să înțelegi Egiptul dincolo de stereotipurile obișnuite, nu rata acest loc unde o femeie a reușit să conducă un imperiu și să-și scrie numele cu litere de aur în paginile istoriei.

Valea Regilor – Unde moartea își poartă coroana

Există un loc în lume unde moartea nu înseamnă sfârșit, ci începutul unei povești care dăinuie de milenii. Un loc în care oamenii și-au pregătit plecarea din viață cu o grijă pe care, azi, n-o avem nici măcar pentru viața însăși. Valea Regilor, aflată pe malul vestic al Nilului, vis-a-vis de Luxor, e o scară de piatră coborâtă spre eternitate.

Aici își dorm somnul de veci oameni care, în timpul vieții, nu mai știau exact ce sunt: regi sau zei? Probabil amândouă. Egiptenii nu s-au jucat cu moartea – au luat-o foarte în serios. Mormintele de aici nu sunt simple camere funerare, ci adevărate căi de acces către lumea de dincolo, spații sacre decorate cu texte magice, fresce și simboluri care să-i ghideze pe faraoni spre viața eternă.

Ironia e că, deși totul a fost gândit pentru ca aceste locuri să rămână ascunse, nevăzute, neatinse – tocmai ele atrag astăzi milioane de pași curioși și de blițuri turistice. În mijlocul deșertului, între stânci roșcate și liniște apăsătoare, pășești în morminte în care simți – și poate chiar deranjezi – liniștea unei alte lumi.

Și totuși, în această galerie a morții împachetate în aur și tencuială colorată, există un mormânt care fascinează și îngrozește în același timp: cel al lui Tutankhamon. Descoperit de Howard Carter în 1922, a devenit rapid o legendă în sine. Nu pentru că Tutankhamon ar fi fost un faraon remarcabil (a domnit puțin și a murit tânăr), ci pentru că a fost găsit aproape intact, cu comoara completă – un miracol arheologic. Și, desigur, pentru că a adus cu el o poveste care ne place nouă, oamenilor moderni, mai mult decât realitatea: blestemul faraonului.

Mulți evită vizitarea mormântului său. “Nu de alta, dar cine știe... mai bine nu risc.” Legenda blestemului a alimentat zeci de filme, cărți și conspirații. Dar poate tocmai asta este dovada supremă de nemurire: să te pomenească lumea cu teamă, la mii de ani după moarte. Să fii mai viu prin legendă decât ai fost prin trup.

Valea Regilor nu este doar un loc al morților. Este un sanctuar al gloriei trecute, o meditație sculptată în stâncă despre ceea ce înseamnă, de fapt, să fii amintit. Căci, până la urmă, moartea e cea mai sigură certitudine a vieții. Dar să mori și să devii mit? Asta da, formă de eternitate.

La câțiva pași, dar parcă într-o altă lume, se află Valea Reginelor – locul unde își dorm eternitatea soțiile, mamele și fiicele faraonilor. Mai mică, mai tăcută, dar la fel de încărcată de mister. Dacă Valea Regilor e teatrul grandios al puterii, Valea Reginelor e o poezie șoptită despre frumusețe, maternitate și moarte nobilă. Mormântul reginei Nefertari, cu picturi de o delicatețe tulburătoare, e dovada că și în moarte, femeile aveau parte de un drum luminos – poate chiar mai frumos decât cel al regilor.

Și totuși, ieșind din aceste văi, viața modernă te izbește cu zumzet, căldură, suveniruri și claxoane. Și te întrebi: dintre noi și ei, cine trăiește cu adevărat eternitatea?

New Bastet of Alabaster – acolo unde piatra prinde poveste și egiptenii îți vând legenda cu zâmbetul pe buze

Egiptul are un talent special: știe cum să transforme orice în spectacol. Chiar și o piatră. La New Bastet of Alabaster, aflat în apropiere de Valea Regilor, ai senzația că intri într-un loc obișnuit – o oprire “de magazin” între două obiective turistice – dar, imediat ce cobori din autocar, îți dai seama că urmează ceva mai mult decât o simplă vizită. Aici, comercialul se îmbracă în magie locală, și o bucată de piatră devine sub ochii tăi un fragment de poveste.

La intrare, ești întâmpinat cu un zâmbet larg și o mică piesă de teatru improvizată – cu accente de comedie, mimică, și un pic de istorie explicată pe repede-înainte. Ghidul local (actor neoficial, artist și negustor în același timp) îți arată diferențele dintre alabastru natural și imitații, îți “sparge” o bucată falsă demonstrativ, apoi îți prezintă cum se lucrează manual piatra în atelierele lor. Ai în față câțiva meșteșugari reali, care lucrează de generații – cu dalta, polizorul, cu mâna sigură, dar și cu o glumă gata de lansat.

Alabastrul – piatra egipteană sacră, translucidă, caldă, delicată, dar totuși dură – capătă viață aici. Devine Bastet, pisica ocrotitoare, fiica lui Ra, ori zeul Anubis, scarabei, vase ritualice sau simple obiecte de decor. Totul e frumos și bine pus în scenă. Iar da, totul e și de vânzare. Dar nu te simți agresat. Pentru că egiptenii, în stilul lor inconfundabil, te fură cu stil. Și adevărul e că îți place. Îți place pentru că ți se vorbește direct, cu umor, cu respect, cu acel farmec specific care te face să cumperi nu doar o statuetă, ci o poveste întreagă. Una pe care o iei acasă și o așezi pe un raft, dar care te va duce mereu cu gândul la căldura deșertului, la praful drumului, la râsul ghidului și la eleganța unei culturi vechi de mii de ani.

În magazinul de prezentare – mare, plin de lumină, ticsit de obiecte mici și mari – fiecare colț spune o istorie. Iar dacă ai noroc, unul dintre vânzători îți va arăta o statuetă cu Bastet și-ți va șopti: “pentru noroc, dar să nu o pui lângă pisica adevărată... că se supără!”

New Bastet of Alabaster nu e doar un magazin. Este un stop cultural, o mostră vie a modului în care egiptenii știu să păstreze tradiția și să o transforme într-o experiență interactivă. Poate nu ai nevoie de o vază din alabastru, dar după ce pleci de acolo, vei regreta că n-ai luat două. Pentru că ai simțit ceva autentic. Și pentru că da, uneori, un strop de teatru e tot ce trebuie ca să te simți primit, văzut și inclus într-o poveste mai mare decât tine.

Coloșii lui Memnon – Străjerii tăcuți ai eternității

Într-un câmp aparent gol, pe drumul spre Valea Regilor, apar doi giganți de piatră. Singuri, nemișcați, dar imposibil de ignorat: Coloșii lui Memnon. Statuile îl reprezintă pe faraonul Amenhotep al III-lea și sunt tot ce a mai rămas vizibil dintr-un templu odinioară uriaș, distrus de cutremure și inundații. Și totuși, acești doi coloși, ridicați în jurul anului 1350 î. Hr., au rămas în picioare, ca doi martori tăcuți ai trecerii nemiloase a timpului.

Ce impresionează nu e doar dimensiunea – fiecare are aproape 18 metri înălțime – ci faptul că, de mii de ani, stau acolo, neclintiți. Au văzut faraoni, invazii, nisipuri, turiști și selfie stick-uri, și încă privesc spre răsărit cu aceeași seninătate. Sunt simbolul rezistenței, al unei glori apuse care refuză să fie uitată.

Legenda spune că, după un cutremur, una dintre statui “cânta” la răsărit, scârțâind ușor – fenomen explicat științific prin dilatarea pietrei, dar transformat poetic de greci: au spus că e vocea lui Memnon, un erou căzut în Războiul Troian, care-și saluta mama, zeița Eos. Așa s-au născut numele și mitul.

Și poate că tocmai asta e magia locului: doi coloși tăcuți, dar care spun mai mult decât multe cuvinte. Despre măreție, despre ruină, despre cum, uneori, ceea ce rămâne e mai puternic decât ceea ce s-a pierdut. Ei chiar și-au demonstrat măreția. Timpul a încercat să-i doboare – dar n-a reușit. Și poate nici nu va reuși.

Asta a fost în cele două zile de-am stat în Luxor. Mai era planificată o activitate de zbor cu balonul, activitate cu care nu eram de acord , neam ! Înțeleg că pot zbura cu o hurdubaie de are motoare și alte instalății dar, ca să mă urc pe cer cu o față de pernă umflată cu aer, care are un coș de rufe atârnat de ea, ei, aicea m-ați pierdut ! Normal că eram singurul din grup care n-am vrut activitatea! Există Doamne-Doamne, în perioada de trebuia să mergem la baloane s-a stabilit că vremea nu era favorabilă, pe motiv de vânt puternic și, ca atare, nu s-a dat OK-ul pentru zbor cu cearceaful umflat, binecuvântat fie-i numele ăluia de-a dat interdicția ! Așa c-am ieșit și eu, mândru, și i-am anunțat pe toți ăia din grupul meu de voiau să vadă pământul mic din coșul de legume atârnat de-o cârpă umflată,  că nu se mai zboară! Yes, am făcut-o cu mare plăcere , cu bucurie chiar ! Ei, nah, înjurăturile trec, alea nu lasă vânătăi !

 A doua zi, 28.05.25025 , după prânz, am plecat pe Nil, vă mai plictisesc două zile și apoi, vă lăs ! Pe tot anul de mai este, promit ! Pân'atunci, vă salut cu respect, haidi, pa !

---

VIZUALIZĂRI: 236 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI