Lanzarote - locul unde natura se împletește cu arta (1)

TIPĂREȘTE

Jardin de Cactus (cactlanzarote.com; adresă valabilă și pentru atracțiile următoare)

Se află în partea de nord a insulei, aproape de țărmul estic și de localitatea Guatiza. Am zărit stație de autobuz în apropiere, dar n-am cercetat ce și cum. Noi am ajuns acolo cu mașina închiriată (și vă strongly recomand să procedați aidoma, deoarece în Lanzarote și în Insulele Canare în general, costurile legate de închirierea unei mașini și de combustibil sunt absolut rezonabile; spre exemplu: 215 euro/7 zile mașina + 1,25 euro/litru benzină). Din Costa Teguise, unde ne-am stabilit baza, am făcut vreo jumătate de oră, poate mai puțin. Infrastructura insulei este în general impecabilă.  

Am lăsat auto în parcare; după numărul mare de spații libere, ne-am dat seama că n-o să găsim foarte aglomerat, lucru de înțeles, căci era încă destul de devreme. Am trecut pe sub bolta executată frumos din piatră vulcanică, admirând porțile date în lături, metalice, cu trimitere la tematica parcului și ne-am îndreptat spre casa de bilete. Orar de funcționare 10-17 (ultima intrare la 16:30), prețurile diferă în funcție de vârstă și rezidență; voi atașa foto. Noi am plătit 8 euro/persoană.  

Încă de la intrare, o plăcuță (în stil intenționat vintage) ne amintește faptul că Jardin de Cactus este una dintre creațiile artistului Cezar Manrique. Citisem câte ceva despre Manrique, iar în zilele următoare tot peste el și operele lui aveam să dăm, pentru că Lanzarote fără Manrique chiar nu se poate! Pe scurt – sculptor, pictor, grafician, arhitect – născut și trăit pe insulă, a militat din răsputeri pentru conservarea acesteia în starea sa naturală și împotriva turismului de masă. (Și) lui i se datorează, cu siguranță, faptul că în Lanzarote nu (prea) întâlnim mastodonți de clădiri cu zeci de etaje, precum și amenajarea unor locuri speciale, Manrique adăugându-le mici tușe personale, fără a deteriora nimic, doar „completând” opera Naturii. Vom mai discuta pe acest aspect și sper să vă dovedesc (prin imagini mai ales) că așa e.

Datorită poziției geografice, climei specifice, florei și faunei endemice, Lanzarote are o puternică tradiție în cultivarea cactușilor pe care viețuiește un mic parazit numit Dactylopius coccus (cochineal) , o insectă din care se extrage colorantul natural carmin. În mijlocul plantațiilor din nordul insulei s-a „insinuat” cumva o carieră de piatră care la un moment dat a fost părăsită, din lipsă de rentabilitate. Pe la începutul anilor 90, vizionarul Manrique s-a gândit să amenajeze aici o grădină botanică, păstrând caracterul terasat al locului, reabilitând vechea moară de vânt (una dintre puținele ce au supraviețuit pe insulă), punând în valoare peste 4500 de plante din peste 450 de specii din întreaga lume.  

Despre vizita propriu zisă n-am prea multe a vă povesti, voi lăsa pozele să vorbească. Doar că, deși aleile sunt pavate cu piatră vulcanică, nu e nevoie de prea multă condiție fizică, doar de un pic de grijă să nu te împiedici de vreun colț; nici nu alunecă, e o piatră destul de rugoasă. Evident, sunt scări ce duc la terasele superioare, la magazinul de suveniruri, la restaurant și la moara de vânt, nu-s foarte solicitante, vă recomand să vă cocoțați, în special pentru perspectiva deosebită asupra parcului și împrejurimilor. Este amenajat și un mic iaz, chiar e un regal pentru privire. Plantele sunt etichetate ca într-o veritabilă grădină botanică. Sunt și toalete – lângă intrare și la restaurant. Per total, un loc îngrijit, frumos, merită cu prisosință bănuții. Cam o oră să zic că trebuie să-i rezervi; asta dacă nu intenționezi să poposești prea mult la restaurant sau în magazin.

Cueva de los Verdes 

Și mai în nord, tot aproape de țărmul estic, se găsește peștera vulcanică numită după familia pe a cărei proprietate a fost descoperită – destul de târziu, în jurul anului 1950. Citisem în avans că biletele se cumpără exclusiv online, însă n-am cumpărat, nedorind să fim condiționați de o oră anume (se intră din sfert în sfert de ceas între 9:30 și 16:15, vizita ghidată ținând aproximativ 50-60 de minute). Și da, n-a fost nicio problemă că n-am rezervat în avans, căci parcarea spațioasă, organizată pe mai multe parcele, e înțesată cu angajați ce împart pliante cu instrucțiuni în acest sens. Practic, se scanează un QR care te direcționează pe site, de unde îți alegi ora de acces, pe urmă plătești cu cardul (15 euro/adult) și gata, ai biletele generate. Există toalete în apropiere, accesibile doar scanând biletul de intrare.

A trebuit să mai așteptăm câteva minute, apoi fix la ora 11:45 ne-am încolonat și ne-am urmat ghida. Explicațiile vor fi fiind destul de amănunțite, în limba spaniolă întâi, apoi în engleză.

N-am vizitat niciodată o peșteră vulcanică, așa că eram foarte nerăbdătoare să văd și să aflu. Și am aflat că o peșteră vulcanică se formează pe traseul pe care îl străbate lava, curgând la vale, în cazul nostru pornind din conul vulcanului Corona, aflat la vreo câțiva km în direcția NV, către ocean, ba chiar continuând sub ocean sub numele de „tunelul Atlantidei” . În tot acest proces, ce a avut loc cu aproximativ 3000 de ani în urmă, curgerea fiind foarte lină, stratul superior al lavei s-a răcit brusc în contact cu aerul/apa, formând o crustă protectoare pentru restul materiei ce a continuat să curgă, lăsând la final în urmă un tunel uriaș (7 km pe uscat plus 1,5 km sub ocean). Din loc în loc, „tavanul” său a colapsat, creând așa-numitele jameos (denumire provenind din limba aborigenilor). Sunt 16 jameos pe parcursul tunelului Corona, iar noi aveam să pătrundem în Cueva de los Verdes prin Jameo de Cinco Dedos (5 degete 😊), o uriașă deschidere de formă semicirculară.

Precum e de așteptat, ai nevoie de un minim de condiție fizică pentru a străbate traseul de vizitare de 2 km, care implică și zone mai strâmte sau mai scunde, unde trebuie să te apleci. În mare însă, locul este minunat amenajat, chestie care s-a întâmplat prin anii 1960, implicat fiind din nou Cezar Manrique, dar și alți artiști, printre care Jesus Soto. Ghida chiar a precizat în mai multe rânduri: totul e păstrat așa cum a creat natura, s-a intervenit doar la iluminat și la amenajarea căilor de acces (alei și scări) și a unei mici săli de spectacole, ce poate găzdui până la 500 de oameni.  

Punctul culminant a fost, desigur, păstrat pentru final: „surpriza” despre care citisem prin bloguri și pe care nimeni n-a devoalat-o! Slavă Cerului! Pentru că da, e atât de faină, încât chiar nu merită s-o trădezi, așa că nu voi sufla nici eu vreo vorbuliță. Îmi pare rău dacă unii se vor simți dezamăgiți; va trebui să mergeți acolo pentru a vedea despre ce-i vorba. Caz în care – vă garantez – n-o să regretați!

A fost o experiență faină vizitarea acestei peșteri, nu trebuie ratată nicicum. Se aseamănă în multe privințe cu peșterile obișnuite, dar se și diferențiază în altele. De exemplu, nu prea există formațiunile clasice pe care le cunoaștem: stalactite, stalagmite, coloane etc. Doar dacă întâmplător lava a luat o asemenea formă; altfel, materialul principal fiind foarte diferit (bazalt în cazul peșterilor vulcanice, mult mai dur decât calcarul ce formează în general celelalte grote), e și mult mai puțin maleabil sub influența factorilor de mediu. Seamănă mai degrabă cu un șmirghel uriaș, extrem de dur și abraziv.

Jameos del Aqua

Nu e departe de Cueva de los Verdes, maxim 1 km în direcția mării. Orar de vizitare: 10-18 (în unele seri peste miezul nopții). La fel, se pot lua bilete online, dar și la fața locului. Există parcare încăpătoare pentru toată lumea, autocare sau turiști pe cont propriu.

Se pot achiziționa 2 feluri de bilete: doar pentru atracția principală (15 euro/adult) sau combinate cu muzeul Casa de los Vulcanes (pentru 5 euro în plus). Cumva, eu și Tati ne-am desincronizat la faza asta, căci i-am zis să ia bilet pentru ambele, dar el n-a fost atent și a luat doar pentru Jameos. N-a fost bai prea mare; ajunși în fața muzeului, am cumpărat suplimentar online, 2 minute a durat.

Inițial, locul era o imensă peșteră cu tavanul prăbușit, pe fundul căreia se află o lagună cu apă sărată, ce comunică subteran cu oceanul, care nu-i prea departe. Ceva în genul peșterii Melissani, pentru cunoscătorii de Kefalonia. Ulterior, pe acest „suport” Manrique a „brodat” un adevărat complex, acesta fiind primul Centru de Artă, Cultură și Turism creat de el.

Întâi am admirat și pozat restaurantul omonim (cum o fi să mănânci înconjurat de stânci vulcanice, plante și păsărele ciripitoare?!), apoi am coborât mai multe șiruri de trepte până la nivelul său. Încă un nivel mai jos ni s-a deschis imaginea lagunei albastre – nu foarte întinsă, adâncă de până la 7 metri (am citit), limpede și nemișcată, găzduind specii endemice, printre care una pe cale de dispariție, un crustaceu albinos și orb, lung de vreo 3 cm, locuitor obișnuit al zonelor mult mai adânci ale oceanului. Laguna este acoperită de un arc de piatră, există comunicare în partea opusă, unde se poate ajunge pe o alee, pe marginea dreaptă.  

De aici începe zona de cafenea, care în unele seri se transformă în night bar, e și o scenă micuță aici. O parte din mese sunt dispuse la nivelul lagunei, altele (plus barul propriu zis) cu un „etaj” mai sus. Acolo, la o masă cu view, am decis și noi să facem un mic popas de refreșare, cu câte un suc proaspăt stors de portocale și... surpriză – câte un delicios barraquito! Nu știți ce-i ăla barraquito?! Noi l-am descoperit în Tenerife. În Gran Canaria n-am reușit să dăm de el, deși l-am tot căutat. Și iată-l aici, la Jameos del Aqua! O băutură formată din straturi de cafea, lichior, lapte condensat și frișcă; o mică bombă calorică, dar - Doamne! – ce răsfăț pentru papile!... Adăugați priveliștea, conștientizarea faptului că eram abia în prima zi de vacanță și veți avea o idee despre cât de bine ne-a fost în acele momente!

De aici se urcă încă un pic, apoi se coboară la loc până la zona piscinei. Nu, nu e pentru înotat sau alte asemenea, e doar o superbă punere în scenă, cu pietre vulcanice presărate ici-colo și cu palmieri aplecați asupra sa. Are o formă ovoidală neregulată și un „pat” vopsit în alb-orbitor, ceea ce conferă apei un turcoaz hipnotic. Un loc cu adevărat bun de tras în poze, dovadă că trebuie să ai un pic de răbdare să prinzi unghiul dorit fără prea mulți intruși în peisaj.  

Am urcat iar, în stânga se află Auditoriul (rula ceva film documentar „în buclă” ), în dreapta se face aleea spre Casa Vulcanilor (plus cafeneaua aferentă, gătită și ea cu plante exotice).   

Vă recomand din suflet să nu ratați acest muzeu, pe noi ne-a uitat Dumnezeu înăuntru, atât de mult ne-a prins! Cred că a fost pe locul 1 muzee Lanzarote! Foarte-foarte fain organizat și foarte-foarte interesant!

Are 2 niveluri, la parter sunt 2-3 săli dedicate Laboratorului de Geoștiință, unde sunt expuse tot felul de aparate ce monitorizează undele seismice emise de „freamătul” subteran al vulcanilor, inclusiv exemple de înregistrări etc. Există și o importantă colecție de roci vulcanice, o mică sală de cinema (cu un film despre vulcani) și o chestie din aceea interactivă cu întrebări gen „cine știe câștigă” . Am răspuns după intuiție, care n-a fost întotdeauna corectă, ne-am plictisit și-am abandonat. Sincer, nu știu de ce l-au pus aici, căci după vizitarea celorlalte secțiuni din muzeu ți se „arată” toate răspunsurile. Se poate ieși pe un fel de terasă cu vedere frumoasă, din altă perspectivă, la piscină.

Etajul cuprinde deasemenea o succesiune de săli, care de care mai interesante. Despre Cezar Marinque și opera lui, despre formarea insulei Lanzarote și, în general, a Insulelor Canare, despre tipuri de vulcani, despre „tunelul Corona” , despre geoparcurile de pe insulă și din lume (am recunoscut cu mândrie fotografii din Ținutul Buzăului și al Hațegului), despre flora și fauna insulei, despre modul particular de viață al localnicilor în trecut și în prezent, despre activitatea vulcanică pe alte planete ale sistemului nostru solar.  

Există și o secțiune unde, cu ajutorul căștilor și ochelarilor de inteligență artificială, poți „călători” câteva minute prin tunelul vulcanic, inclusiv prin cel submarin. Am experimentat apoi (virtual) chiar și zborul cu o navetă spațială (am avut parte și de o furtună de asteroizi!), am aterizat pe Marte (mă rog, am... amartizat) și-am explorat un pic suprafața sa accidentată.  

Orzola

Este localitatea cea mai nordică a insulei. Am zis că dacă tot nu suntem departe, să mergem până acolo. Șoseaua urmează linia țărmului, pe lângă o salbă de plaje extrem de frumoase, o combinație de zone pietroase negricioase și nisip alb. Există și o zonă cu dune, am oprit și noi un pic și ne-am plimbat pe ele. Minunat!  

Orzola e un sat pescăresc și locul de unde de mai multe ori pe zi pleacă mici ambarcațiuni spre insulița vecină La Graciosa și spre parcul natural Los Islotes. N-a fost să fie nici una, nici alta de data asta, deși citisem despre plajele cu nisip alb, „ca-n Maldive” , ale Graciosei. Am găsit localitatea destul de adormită. E o chestie ciudată cu parcările aici, la intrare scrie la toate că-s doar pentru cei care vor să meargă în La Graciosa; restul n-am înțeles unde ar trebui să parcheze... mă gândesc că or mai veni oameni și cu alte scopuri decât să tranziteze Orzola...

În fine, am parcat până la urmă într-un astfel de lot, am zis că doar n-o să scrie pe fruntea noastră că ne-am întors sau nu din insuliță. Am pornit să ne preumblăm un pic și să căutăm un restaurant, că până la cina de la hotel mai era. Am găsit unul chiar pe faleză, am mâncat câte o supă și ne-am întors. Cam asta-i Orzola toată; un loc drăguț, dar cam vântos și nu prea ai ce face în el.  

Am găsit intrarea în parcare securizată cu un lanț, ne-am străduit să ieșim depășind bordura, însă părea destul de riscant. Noroc că a apărut proprietarul, ne-a certat un pic, am vrut să plătit ceva, el a zis că nu-i cazul, ne-a iertat și a ridicat lanțul. Chiar nu m-am prins care-i treaba cu parcările din Orzola...

Ne-am întors spre Costa Teguise, de data asta pe alt drum, prin mijlocul insulei, având prilejul de a admira mai îndeaproape și din diverse unghiuri (în funcție de meandrele șoselei), Monte Corona. În plus, ne-au însoțit permanent niște nori absolut spectaculoși!...

---

VIZUALIZĂRI: 472 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI