Fabulosul Palazzo Te. Și pățaniile mele din Mantova...

TIPĂREȘTE

Modena sau Mantova?

În toamna lui 2023, când am schițat programul circuitului pe care urma să-l fac cu soțul meu în Italia în anul următor, m-am trezit în fața unei dileme. Ce să aleg între Modena și Mantova?

Despre Modena știam că are un centru vechi interesant, cu câteva monumente UNESCO, și că era locul de naștere a lui Pavarotti dar și a unui reper gastronomic poate mai puțin celebru, însă extrem de util: aceto balsamico. Despre Mantova mărturisesc cu rușine că nu aveam decât niște vagi cunoștințe; doar auzisem de oraș, fără să știu „cu ce se mănâncă” 😁 (asta apropo de oțetul ăla de te unge pe suflet).

O întâlnire avea să decidă câștigătorul. La un pahar de bere cu Adrian și cel mai bun amic al său, i-am povestit acestuia din urmă despre itinerarul plănuit. Iar el mi-a sugerat să nu ratez cu niciun chip Mantova. Și în special Palazzo Te.

Bineînțeles că nu i-am urmat sfatul orbește, cu toate că îl știam un erudit și un mare pasionat de călătorii. Am intrat mai întâi pe site-uri ca să mă uit la poze și să citesc una-alta. Și m-am convins că avea dreptate.

Cum în circuitul acesta intenționam să vizitez o grămadă de locuri și timpul mă presa, am renunțat cu regret la Modena și m-am concentrat asupra Mantovei. Am decis cu generozitate să îi aloc 2 zile, și chiar am rezervat un mic apartament cu terasă.

Mai departe știți probabil ce s-a întâmplat: la începutul lui 2024 soțul meu a murit și am fost nevoită să anulez rezervarea, iar excursia am făcut-o un an mai târziu, dar într-o variantă mult redusă ca durată și în compania uneia dintre verișoarele mele. 

Prin urmare, cele două zile s-au redus la una (sau mai corect spus o jumătate de zi, restul fiind ocupat de transportul din Bologna dus-întors).

Călătoria și primul hop

Între Bologna și Mantova sunt 115 km dar nu există, din câte am studiat eu, decât un tren particular direct, și acela doar seara târziu. Am apelat așadar la operatorul de stat Treintalia.

Prima parte a traseului, din Bologna până la Modena, a durat 25 de minute, după care am coborât, am așteptat 8 minute și ne-am îmbarcat într-un alt tren, cu destinația finală Verona, care ne-a lăsat în gara din Mantova după o oră și 11 minute.

Se cheamă – nu-i așa? ‒ că am bifat și Modena! 😛 Sau poate nu...

La întoarcere am procedat la fel și durata călătoriei a fost aproximativ aceeași. Biletele Bologna-Mantova au costat 8,95 euro/sens (între timp se pare că prețul a crescut un pic și sunt acum 9,10 euro). Vă reamintesc că pe trenurile regionale acestea se pot cumpăra dus-întors și sunt valabile cu maxim 4 ore înainte sau după cea înscrisă pe bilet. Și nu uitați că trebuie validate înaintea urcării la mașinăriile de pe peroane.

Drumul a decurs în condiții excelente și nimic nu prevestea neplăcerile care aveau să urmeze... 😞 Chiar începând din gară.

Mă așteptam la cu totul altceva: un spațiu modern, bine echipat pentru nevoile turiștilor. Și când colo, am dat de o gară vai de mama ei😕, mică și neîngrijită. În fața ei asfaltul era complet găurit; se făceau lucrări de înlocuire a țevilor. Ca în București acum...

În fine, trecând peste aceste neajunsuri mici, la urma urmei, am cotit la stânga spre stația de autobuz. Mă documentasem acasă și aflasem că existau mai multe linii, inclusiv un traseu circular, care făceau legătura dintre gară și Palazzo Te, prima noastră țintă, așa că ne-am pus pe așteptat.

Și am așteptat. Un sfert de oră. O jumătate de oră. Fără bancă pe care să ne așezăm și cu soarele izbindu-ne nemilos drept în creștetul capului. Niciun autobuz. Și aproape nimeni pe stradă. Pustiu... Serios, nici până în ziua de azi n-am înțeles ce se întâmpla; parcă eram într-un film postapocaliptic. 😨

Așa cum poate știți (iar dacă nu știți, e cu atât mai bine pentru voi😉), statul nemișcat în picioare nu face deloc bine la sănătate în caz că ai, la fel ca mine, discopatie lombară. La un moment dat, am observat că la barul de vizavi au fost ridicate obloanele și m-am gândit că n-ar strica să mă deplasez nițel. Am traversat în grabă ca să mă interesez de un mijloc de transport – bus, taxi, Uber, Bolt, orice. Și am dat de un cuplu de tineri japonezi care n-au fost în stare să mă ajute cu nimic... Of!

După aproape o oră de așteptare (nu exagerez, vă jur), a apărut un bus și i-am făcut cu mâna. L-am întrebat pe șofer dacă merge la Palazzo Te și inițial a clătinat din cap. Însă văzând probabil disperarea care se citea (nu mă îndoiesc) pe fața mea, a zis că are stație undeva pe aproape de palat. Ne-am urcat și nu a vrut să ne ia banii. Și uite așa am călătorit noi clandestin în Mantova. 😁

Dacă veți avea curiozitatea să vă uitați pe o hartă, veți vedea că gara din Mantova se găsește în partea de vest a orașului iar Palazzo Te, în sud, la periferie. Distanța nu pare mare la prima vedere, dar nu a fost chiar așa: am străbătut preț de vreo 20 de minute niște străzi frumoase, mărginite de pomi bătrâni și umbroși și de case foarte elegante, mai degrabă vile. În total contrast cu amărâta de gară...

În fine, după mai multe cotituri, șoferul ne-a atenționat că am ajuns la palat, ne-a arătat pe unde să o luăm și n-a lăsat în plata Domnului... Trecuserăm de primul hop.

Palatul se află în capătul unei alei ce traversează un parc și către el am pornit vitejește amândouă. Însă înainte de a vă povesti ce minunății am descoperit acolo, musai e să vă spun câte ceva

Despre Mantova

Descrisă de scriitorul britanic Aldous Huxley drept „cel mai romantic oraș din lume” , micuța Mantova, cu cei aproape 50.000 de locuitori ai săi, este una dintre comorile ascunse ale Lombardiei și Italiei, în general, pe nedrept eclipsată de Milano, Roma, Veneția ori Florența. Și drept dovadă, a fost aleasă în 2016 Capitala Culturală a țării iar în 2008 UNESCO a inclus centrul său istoric, împreună cu Sabbioneta, o comună din imediata apropiere, pe lista Patrimoniului Cultural Mondial.

Se află la nord de Bologna, sud de Verona și est de Milano și e înconjurată din trei părți de lacuri artificiale. Pe unul din ele, Lago Superiore, l-am văzut din tren.

Din punct de vedere istoric, orașul a urmat traseul multor alte așezări din Italia. Fondat de etrusci, a devenit, grație poziției pe malurile râului Mincio, un afluent al Padului, o colonie romană importantă, însă epoca sa de glorie a venit mult mai târziu.

Și s-a datorat familiei Gonzaga.

În secolul al XI-lea, orașul a intrat în posesia marchizilor de Canossa, ultima descendentă, marea contesă Matilde di Canossa, stăpânind un teritoriu vast ce se întindea dincolo de Lombardia. În cele două veacuri care i-au urmat, Mantova a reușit, în calitate de comună independentă, să rămână în afara sferei de influență a Sfântului Imperiu Roman. A fost totodată perioada în care, pentru întărirea protecției naturale oferite de Mincio, au fost create patru lacuri artificiale, o realizare de toată isprava, din care s-au păstrat trei, al patrulea fiind asanat în secolul al XVIII-lea. Astăzi, lacurile sunt intens folosite pentru scurte croaziere și grozav mi-ar fi plăcut să mă îmbarc și eu într-una, numai că... ☹

În 1273, profitând de disputele dintre guelfi și ghibelini, Pinamonte Bonacolsi a preluat funcția de căpitan general al podesteriei, devenind guvernatorul orașului. Familia sa a condus Mantova până în 1328, când Luigi Gonzaga, un oficial al consiliului comunei, a înlăturat-o de la putere în urma unui coup d’état.

A fost începutul unei domnii care avea să dureze aproape 400 de ani, mai precis până în 1708. Interesant e poate faptul că familia Gonzaga, cu origini modeste, țărănești, se chema de fapt Corradi și preluase denumirea micii așezări rurale din care provenea.

Luigi (Ludovico I) Gonzaga a dispus înălțarea unor ziduri defensive prevăzute cu cinci porți și a reconstruit o parte din oraș, grav afectat de diverse confruntări sângeroase. Urmașii săi i-au continuat politica despotică, însă pe măsură ce situația politică s-a stabilizat și capii familiei au fost înnobilați cu titlul de marchizi (în 1433) și mai apoi, în 1530, cu cel de duci de Mantova, eliberați de grija unor atacuri armate, s-au concentrat pe ideea înfrumusețării orașului.

În perioada Renașterii, în secolele XV-XVI și începutul veacului al XVII-lea, ei au transformat Mantova într-un centru important al culturii, curtea lor devenind una dintre cele mai rafinate din Europa. Au construit Palazzo Ducale și Palazzo Te și au invitat la reședințele lor artiști renumiți precum Leone Battista Alberti, Andrea Mantegna, Giulio Romano, Donatello, Peter Paul Rubens, Domenico Fetti, Correggio sau Pisanello, ori muzicieni de mare valoare ca Alessandro Striggio, Giovanni Giacomo Gastoldi, Giaches de Wert și Claudio Monteverdi, ale cărui opere „L’Orfeo” și „L’Arianna” și-au avut premierele aici.

De menționat că din rândurile familiei Gonzaga au provenit 12 cardinali, un sfânt (Aloysius, protectorul tinerilor și studenților), două soții de Sfinți Împărați Romani și o regină a Poloniei.

În 1627, ultimul descendent în linie directă al familiei a decedat și Mantova a început să decadă sub conducerea unei ramuri secundare franceze – Gonzaga-Nevers, pentru ca, în 1708, cel din urmă duce al dinastiei să fie detronat odată cu alipirea orașului la Imperiul Habsburgic.

Ce alte lucruri interesante ar mai fi de spus despre Mantova?

Că în apropierea orașului s-a născut marele poet antic Vergiliu, autorul nemuritoarei „Eneida” . Că Mantova apare menționată de Shakespeare în „Romeo și Julieta” ca locul unde tânărul erou e exilat după alungarea din Verona, iar în Actul III din „Hamlet” , piesa în piesă (capcana șoarecelui) poartă titlul „Uciderea lui Gonzago” . Și că acțiunea operei „Rigoletto” a lui Verdi se desfășoară în Mantova și Mozart a concertat în copilărie în Teatrul Bibiena, inaugurat în 1769, considerat o bijuterie de arhitectură barocă, faimoasă pentru decorul elegant și acustica deosebită.

În afara Palatului Ducal, al șaselea ca mărime din Europa, un complex de clădiri construite începând cu 1308 pentru guvernatorii orașului care adăpostește frescele lui Pisanello și Andrea Mategna și picturi de Rubens și Tintoretto, demne de vizitat mai sunt: Rotonda di San Lorenzo, cea mai veche biserică din oraș (secolul al XI-lea), care contrastează prin forma circulară de influență bizantină cu edificiile mai noi, în majoritate renascentiste și baroce; Catedrala romano-catolică San Pietro; casele lui Andrea Mantegna și Giulio Romano; Basilica di Sant’Andrea; Palazzo del Podestà sau Palazzo della Reggione din secolul al XIII-lea, cu al său Torre dell’Orologio; Museo della Cità; Piazza delle Erbe.

Menționez toate acestea în beneficiul acelora care, mai norocoși decât mine, vor avea suficient timp la dispoziție pentru a se bucura de frumusețile orașului. Informații se pot obține de pe site-uri precum guideturistichemantova.it ... d-town/?lang=en, precum și de la Oficiul de turism aflat în Piazza Andrea Mategna nr. 6.

Dar să revin la Palazzo Te, singurul obiectiv pe care am reușit să îl bifez în această vizită.

Povestea unui palat

Pentru început, pentru a mă achita de îndatoririle sacre ce revin oricărui membru AFA 😄, iată informațiile de ordin practic:

Preț bilete: 18 euro (majorat de la 15, cât era în 2025); 13 euro pentru vizitatori de peste 65 de ani și grupuri de minim 15 persoane; 8 euro pentru elevi de 12-18 ani și studenți; gratuit pentru persoane cu dizabilități și copii de până în 12 ani.

Buuun! Și acum iată povestea promisă:

Așa cum vă spuneam, Mantova a fost inițial înconjurată de patru lacuri artificiale și nu departe de insula pe care a fost construit orașul se afla în perioada medievală o alta, numită Teieto, prescurtat Te, legată de zidurile sudice printr-un pod. În privința originii denumirii acestei insule se vehiculează două teorii: prima este aceea că ar proveni de la cuvântul „tiglieto” , însemnând lemn de tei, iar a doua de la latinescul „ateggia” – colibă.

Locul, se pare liniștit și plin de verdeață, a devenit curând preferatul familiei Gonzaga pentru momentele de relaxare pe timp de vară, fiind deja folosit, conform unor documente, încă de la jumătatea secolului al XV-lea.

La începutul veacului următor intră în scenă Federico II Gonzaga (1500-1540). Își petrecuse o mare parte din adolescență și tinerețe la curtea Papei Iulius II, fiind martorul efervescenței artistice create în jurul lui Rafael Sanzio și Michelangelo Buonarroti, călătorise și în Franța la reședințele Casei de Valois și luptase pentru apărarea Padovei împotriva armatei franceze.

Era, prin urmare, soldat și un umanist erudit, dar și vânător și călăreț iscusit, iar pe insula Te avea grajdurile în care îți ținea caii pursânge.

Întâlnirea sa cu Giulio Pippi de’Jannuzzi, cunoscut sub numele de Giulio Romano (născut la Roma în 1492 sau 1499, mort la Mantova în 1546), a fost descrisă de Giorgio Vasari în celebra sa lucrare „Viețile celor mai de seamă pictori, sculptori și arhitecți de la Cimabue până în timpurile noastre” . Pictor și arhitect, Romano fusese unul dintre cei mai talentați elevi și asistenți ai lui Rafael și se făcuse remarcat la Roma, unde decorase vilele della Fartesina și Madama. A sosit la Mantova la invitația contelui Baldassare Castiglione, poet, curtezan, militar și diplomat, și a lucrat la început la construcția vilei din Marmirolo.

În același an l-a cunoscut pe Federico Gonzaga, la acea vreme marchiz, care l-a acoperit cu daruri, oferindu-i unul din caii săi favoriți și invitându-l într-o zi la o plimbare pe insula Te. Aici i-a propus să renoveze grajdurile și să construiască „o mică reședință la care să vină uneori ca să petreacă, iar alteori pentru a lua masa” .

Se pare, așadar, că intențiile marchizului erau modeste, numai că, la vederea propunerilor lui Romano și a machetei realizate de acesta, i-a ordonat să demareze imediat construcția palatului, scopul acestuia fiind declarat explicit: pentru petrecerea timpului liber într-un cadru natural revigorant și primirea unor oaspeți importanți. (Sfântul Împărat Roman Carol V a locuit aici în două rânduri, în 1530 și 1532, iar regele Franței Henric III avea să fie întâmpinat la Palazzo Te în 1574.)

Zece ani (1525-1535) a durat construcția și decorarea acestui „sălaș al zeilor” și Giulio Romano a proiectat totul, de la structura arhitecturală a clădirii, până la splendidele cicluri de fresce, șeminee, ornamentațiile de pe tavanele și podelele din fiecare încăpere, supraveghind prin intermediul unor colaboratori de nădejde toate etapele de execuție, până ce niciun centimetru pătrat nu a rămas neîmpodobit.

În 1630, în timpul Războiului pentru succesiunea Mantovei, palatul a fost prădat de armata imperială a lui Ferdinand II și întreg mobilierul a dispărut. În 1866 a fost achiziționat de guvernul italian și din 1876 a devenit proprietatea municipalității locale.

Structura originală a palatului a fost parțial și relativ nesemnificativ modificată de-a lungul timpului și la finele secolului al XVI-lea și începutul celui următor i-au fost adăugate Grota, Fruttiera și Esedra, o coloană monumentală în formă de arc de cerc care făcea legătura între corpul principal al palatului, bazinele cu apă și grădină, oferind o perspectivă spectaculoasă în stil clasic, pentru ca după 1876 să fie executate ample lucrări de restaurare și renovare.

Totuși, inconfundabila „mână” a lui Giulio Romano a rămas vizibilă atât la exterior, cât mai ales în interior. Ținta sa a fost realizarea unui spațiu dedicat în întregime frumuseții și plăcerilor vieții, un decor care prin vastitatea curții interioare de formă pătrată la care se accede prin logii bogat ornamentate, precum și prin adăpostul și răcoarea oferite de grădinile presărate cu alei deschise, perfect încadrate în natură, să inducă o stare de calm și seninătate, trimițând totodată cu gândul la vilele romane din antichitate.

Palatul este înconjurat de ziduri din piatră cioplită cu semicoloane dorice ce sprijină un antablament în stil clasic, punctat de metope și triglife. Însă în interior a dat Romano măsura marelui său talent, lăsându-și imaginația debordantă să zburde liberă și creând mici capodopere manieriste.

O fotografie face cât o mie de cuvinte

Așa o fi, nu neg, deși nu știu dacă zicala mi se potrivește: vedeți și voi prea bine cât mă lungesc cu vorba și cât ador să bat câmpii cu voioșie. 🤣

Așa că ce mi-am zis în sinea mea? Oare n-ar fi mai bine să las pozele să vorbească pentru mine? Și doar să adaug câte un scurt comentariu, îndemnândându-i pe cei interesați să vizioneze eventual imaginile atașate imediat după lecturare?

Deci, ce avem noi aici?

P1-3: Exteriorul. Prima impresie pe care o produce palatul nu e deloc senzațională. Clădirea se întinde pe orizontală, încăperile importante aflându-se, spre deosebire de conacele urbane, la parter (ușor înălțat pentru a contracara posibilele inundații ale râului Micio), în timp ce etajul era rezervat servitorilor. Frescele care împodobeau zidurile nu s-au păstrat, din păcate, rămânând doar câteva fragmente.

Să pătrundem acum în palat. Vom avea parte de o adevărată sărbătoare a culorilor și formelor și de o abordare a unor teme dintre cele mai diverse și neașteptate, de la mitologie la cai, vulturi, vânturi, lună și soare sau giganți. Vom trece rând pe rând, urmând traseul drept, prin încăperi și logii, fiecare ilustrând o altă poveste, însoțiți pe tot parcursul de panouri explicative amănunțite în limbile italiană și engleză.

P4-5: Atriumul. La intrare ne întâmpină două tablouri. Primul îl înfățișează pe Federico II Gonzaga și este o copie după Tițian, originalul fiind expus la Muzeul Prado. Al doilea este un Tițian original, achiziționat de administrația locală în 1996 și îl prezintă pe Giulio Romano ținând în mâini o schiță.

P6-7: Camera lui Ovidiu sau a Metamorfozelor. Mica încăpere („camarino” ), parte a apartamentelor lui Federico, a avut ca sursă de inspirație cunoscuta lucrare a poetului latin. Frescele ne introduc prin poveștile de iubire și ură dintre oameni și zei în labirintul vechilor mituri ce ni se va dezvălui treptat parcurgând sălile palatului într-un crescendo de emoții, armonii, magie și poezie, subliniind ideea omului „nobil” și educat, cel care, cunoscător al antichității fiind, este capabil de fapte care fac ca viața să merite a fi trăită.

Ne vom întâlni cu Orfeu în infern, cu Bachus beat și împreună cu Ariadna, vom vedea chinurile lui Marysas, judecata lui Paris, întrecerea dintre Apolo și Pan dar și ‒ surprinzător – o reproducere fidelă a palatului Te văzut de pe zidurile Mantovei, așa cum arăta în anul 1527, când se afla în construcție.

Părțile inferioare ale pereților sunt goi aici, la fel ca în majoritatea celorlalte încăperi, doarece au fost inițial acoperite cu tapiserii și lucrări în piele care n-au rezistat trecerii timpului.

P8-11: Sala emblemelor heraldice. Similară ca dimensiuni și ornamentații cu cea anterioară, această cameră își datorează numele principalului subiect al frizelor: emblemele heraldice ale familiei Gongaza. Sunt formate dintr-o imagine și un text, un motto prin care sunt exprimate virtuți, principii morale și evenimente personale importante. Astfel, Șopârla verde este acompaniată de textul „Ceea ce ei îi lipsește pe mine mă chinuie” , aluzie la pasiunea lui Federico pentru amanta sa, prin contrast cu sângele rece al reptilei. Sau imaginea Muntelui Olimp însoțită de textul „credință/Olympus” , ce face referire la conceptul de loialitate față de cenușa de pe altarul din vârful muntelui.

P12-14: Camera Soarelui și Lunii. Din acest salon („salotto” ), oaspeții erau invitați să intre în încăperile private ale Emblemelor heraldice și Metamorfozelor. Reliefuri în gips ilustrând în medalion oameni, animale, Șopârla verde sau Muntele Olimp decorează pereții iar fresca din centrul tavanului (se pare opera lui Francesco Primaticcio, cel mai strălucit ucenic al lui Romano) îi înfățișează, văzuți în perspectivă de jos în sus, pe Apolo conducând carul Soarelui și pe Diana pe cel al Lunii, o alegorie a trecerii timpului.

P15-18: Loggia muzelor. Aici era locul unde Federico Gonzaga își întâmpina oaspeții care intrau din Curtea de onoare spre încăperile de stat. Bolta este împodobită cu fresce și stucaturi poziționate în lacunare înfățișând cele șapte muze, înconjurate de simboluri inspirate din hieroglifele egiptene. Pe zidul nordic, grav deteriorat, este reprezentată tragica poveste ovidiană de iubire dintre Orfeu și Euridice iar pe luneta din zidul estic este celebrat poetul Vergiliu încununat cu lauri.

P19-20: Sala cailor. Creată între 1526-1528 pentru primirea oaspeților și găzduirea ceremoniilor importante, sala decorată în partea inferioară a porțiunilor pictate în frescă cu imaginea în mărime naturală a unor superbe exemplare de cai de rasă reprezintă o mărturie a pasiunii pentru echitație a lui Federico și înaintașilor săi. În fundal sunt fresce înfățișând peisaje și coloane corintice iar în nișe au fost amplasate statui de zeități și busturi de oameni iluștri. În partea superioară a pereților, imitațiile de basoreliefuri în bronz narează episoade din muncile lui Hercule. Friza cu patru vulturi în colțuri e populată cu amorași („putti” ), spirale și măști viu colorate iar în tavanul casetat apar cele mai recurente imagini de embleme heraldice ale familiei Gonzaga: Șopârla verde și Muntele Olimp.

P21-24: Camera lui Cupidon și Psyche. Cea mai somptuoasă încăpere din palat prin prisma bogăției și compexității decorațiunilor, fiind rezervată celor mai prestigioși vizitatori (printre care Sfântul Împărat Roman Carol V), a fost inspirată ca tematică de „Metamorfozele” lui Apuleius. Povestea de iubire dintre Cupidon și Psyche, narată pe tavan și lunete, este o celebrare a dorinței de dragoste a omului, potențată și de alte istorii pasionale: dintre Marte și Venus, Galateea și Acis, Bachus și Ariadna, Venus și Adonis, Pasiphae și Minotaur. 

P25-30: Sala vânturilor. Denumirea aceste încăperi, dedicată astrologiei și folosită de Federico drept dormitor, se datorează vânturilor cu aripile întinse personificați în partea inferioară a tavanului. Motivul influenței exercitate de stele asupra destinului omenesc este reflectat în inscripția de pe ușa din peretele sudic ‒ un citat din Juvenal: „În fapt, depinde de ce stele te întâmpină [atunci când vii pe lume]” . Pe tavan este pictată emblema heraldică a Muntelui Olimp înconjurată de zei, iar sub ei semnele zodiacale în medalioane aurii. Influența constelațiilor e ilustrată în fresce circulare: de exemplu, Capricorn – Ophiuchus („Purtătorul de șarpe” ) – Îmblânzitorul de șerpi; Pește ‒ Cetus („Balenă” ) ‒ Pescarul care prinde pești mari din adâncuri; Scorpion ‒ Ara („Altar” ) – Preot. 

P31-35: Loggia lui David. Superba loggie se deschide printr-un arc central spre Curtea de onoare, bazinele cu pești și grădinile odinioară pline de flori. În lunete sunt ilustrate fapte din viața regelui David: David și Goliat, David luptându-se cu leul, David cântând la citeră. Povestea continuă în medalioanele sculptate în stuc ce înconjoară lunetele și în casetele octogonale de pe tavan, unde apare Batșeba făcându-și toaleta și îmbăindu-se, aluzie la amanta lui Federico Gonzaga.  

P36-42: Camera stucaturilor. Încăperea, opera lui Francesco Primaticcio și Giovan Battista Mantovano, este în întregime decorată cu reliefuri elegante în stuc. În cadrul unei compoziții întinse pe mai bine de 60 de metri în care este ilustrată o armată romană mărșăluind sunt prezente peste cinci sute de personaje (soldați, femei, copii), cai, care de luptă, cămile, căruțe cu provizii etc. Scenele se succed logic: apare întâi ariergarda, apoi arcașii și purtătorii de stindarde, soldații care traversează un râu, împăratul călare, înconjurat de lectieri, astrologi, ghicitori în stele și muzicanți, care dă ordine cu mâna întinsă înainte și, în final, călăreți atacând în galop. În altoreliefurile din nișele lunetelor sunt înfățișați Marte și Hercule înconjurați de Victorii înaripate.

P43-46: Camera împăraților. Este sala dedicată exemplificării de virtuți imperiale preluate din istoria antică. Fresca hexagonală din centrul tavanului ilustrează o scenă inspirată din scrierile lui Pliniu în care Caesar ordonă arderea scrisorilor lui Pompei, refuzând să dea crezare zvonurilor legate de complot. Două fresce rotunde de pe laturile tavanului îl înfățișează pe Alexandru cel Mare punând la păstrare „Iliada” lui Homer într-o casetă din aur, respectiv pe Scipio Africanul în scena înfrânării, când renunță să ia prizonieră o tânără foarte frumoasă, logodită cu căpetenia armatei celtibere pe care tocmai o învinsese. În alte fresce, dreptunghiulare de această dată, sunt pictate figuri de mari conducători (Alexandru cel Mare, Iulius Caesar, Octavian Augustus, Filip II al Macedoniei).

P47-49: Sala giganților. Cea mai spectaculoasă încăpere din palat, considerată a fi „inima” clădirii, prezintă într-o manieră nemaiîntâlnită în restul camerelor lupta dintre Jupiter și giganții care voiau să ia în stăpânire Olimpul. Povestea, preluată din scrierile lui Titus Livius, îi prezintă în scene de mari dimensiuni, tumultoase, dinamice și expresive, pe giganții care încearcă să așeze muntele Ossa peste muntele Pelion pentru a ajunge la Olimp și pe Jupiter care își părăsește tronul și coboară sub nori, îi adună pe zei și aruncă fulgere peste rebeli, o parte din ei căzând loviți de muntele prăbușit, alții în ruinele unei clădiri sau luați de apele unui râu. Giulio Romano a netezit colțurile dintre pereți și dintre pereți și tavan, creând iluzia unui tablou neîngrădit de spațiul arhitectural și catapultându-l pe privitor în mijlocul acțiunii.

P50-53: Camera mică boltită. Această sală de mici dimensiuni făcea legătura dintre aripa monumentală a palatului și încăperile private ale familiei. I se mai spune „Camera grotescelor” din cauza medalioanelor de pe tavan care înfățișează creaturi mitice cu trăsături umane și animaliere grupate în basoreliefuri înconjurate de amorași jucăuși, pe fundal negru sau roșu. Decorul este completat de o puzderie de măști, flori, insecte, păsări albe și galbene.

P54-56: Sala candelabrelor. Numele provine de la schița făcută de Romano. Friza a fost realizată în timpul construirii și decorării palatului și prezintă cinci candelabre sculptate în stuc, trofee de război și barbari luați prizonieri. Tavanul casetat în lemn și pereții cu stucaturi ilustrând coroane, candelabre, oglinzi și personaje mitice și biblice sunt adăugiri în stil clasic din perioada napoleoniană. Se crede că sala a fost folosită drept bucătărie, fiind răcoroasă.

P57-60: Sala cariatidelor. Această încăpere a suferit transformări radicale de-a lungul timpului și singurele decorațiuni originale sunt figurinele în stuc din medalioanele împodobite cu ghirlande din friza din partea superioară a pereților. Frizele din partea inferioară sunt o adăugire din epoca napoleoniană făcută cu materiale folosite de Romano la Palazzo Ducale iar cariatidele în altorelief provin din Galeria Marmurilor din același palat.

Ce aș putea să concluzionez după această vizită? Că m-a impresionat? E prea puțin spus. Am fost de-a dreptul fascinată de decorațiunile elegante și pline de rafinament, dar și de stilul inventiv și pe alocuri neconvențional al lui Romano. A fost o imensă plăcere să parcurg în liniște, fiind puțini vizitatori, fiecare sală în parte, citind explicațiile, făcând poze și minunându-mă de imensa putere și bogăție a unor personaje istorice precum Federico II Gonzaga, un patron al artelor care a făcut din Palazzo Te nu doar un loc de relaxare pentru sine însuși, ci un spațiu dedicat frumosului pe care îl putem admira, iată! și astăzi, după 500 de ani.

Și, fapt deloc de neglijat, m-a încântat traseul drept, compact, fără ocolișuri, care a făcut ca vizita să fie una deloc obositoare chiar și pentru mine.

Cu aceste gânduri în minte am părăsit palatul. Următoarea țintă:  Piazza Sordello.

Alo? Alo?!! Și of! încă un hop!

Am ieșit pe Via Isonzo, una dintre arterele mari ale orașului pe care, din câte citisem, ar fi trebuit să circule un bus turistic. Ar fi trebuit, numai că n-a trecut. 😣

În pană de idei, ne-am îndreptat spre o stație și am verificat afișajul de pe panou ca să mă asigur că acolo trebuia să oprească un autobuz spre centru. M-am așezat pe o bancă și m-am pus pe așteptat împreună cu vară-mea. În jur se fâțâiau niște indivizi cu figuri cam suspecte. Mi-am scos telefonul și m-am prefăcut că mă uit pe Facebook.

După vreo 20 de minute, lângă mine s-a așezat o doamnă în vârstă, dornică de conversație. Într-o italiano-engleză presărată cu mișcări din gimnastică😂 i-am răspuns la întrebări și la un moment dat i-am spus că vrem să ajungem la Palazzo Ducale. A clipit nedumerită și m-a informat că trebuia să traversez: direcția era în sens invers.

Fir-ar să fie!

În fine, ce era să facem? Am traversat și de această dată mașina, un bus „circolare” a venit în cinci minute. Am urcat, am plătit și după vreo zece minute am coborât fericite în Piazza Sordello, vastă și monumentală, încadrată de edificii vechi precum Catedrala și Palazzo Ducale, faimoasa reședință a familiei Gonzaga, un grup de clădiri cu peste 500 de încăperi, 7 curți și 8 grădini adunate în jurul Palazzo del Capitano, Magna Domus și Castello di San Giorgio, acoperind peste 35.00 de metri pătrați.

Nu ne propuseserăm să vedem tot – ar fi fost, de altfel, imposibil ‒, ci doar să aruncăm un ochi. Mi-am căutat telefonul, pregătită să fac poze. Și oricât am cotrobăit prin geantă, nu l-am găsit. ☹

Am intrat în panică, neștiind ce să fac. Ca tot omul, aveam în telefon o grămadă de informații și fotografii. Deja mă gândeam să sun (de pe telefonul vară-mii) la Vodafone ca să-l blocheze și la bănci ca să îmi anuleze, pentru orice eventualitate, cardurile aflate pe aplicațiile bancare. Am lăsat-o pe verișoara mea să facă turul pieții și m-am așezat pe treptele catedralei, cugetând adânc. Și mi-a venit o idee; să-mi sun propriul număr. Ceea ce am și făcut și cineva mi-a răspuns!!!

Dumnezeule! Nu mi-a venit să cred. 😮 Da, cineva găsise telefonul – îl uitasem pe bancă înainte de a traversa și a mă urca în circolare. Și mai mult decât atât, era dispus să mi-l returneze. Ce ușurare! 😥

Atâta doar că cetățeanul, care s-a prezentat drept „black man” (So what?!!) nu se afla în Mantova, ci în tren, în drum spre Verona, unde se pare că locuia. Așa că după ce ne-am conversat îndelung ‒ din fericire vorbea o engleză acceptabilă ‒, am stabilit să ne întâlnim a doua zi în fața gării din Verona.

Orașul se afla pe o listă tentativă a mea, dar nu eram convinsă că voi ajunge acolo; mi se părea prea obositor. Și totuși, vrând-nevrând, am ajuns. Dar despre asta în episodul următor…

După atâtea peripeții, cu nervii făcuți zdreanță, nu-mi mai ardea de nimic. Nu mai voiam decât să zac în pat și să îmi plâng de milă…, deși toate cele întâmplate, încurcăturile cu autobuzele, pierderea telefonului, fuseseră din vina mea.

Am renunțat la Palazzo Ducale, la catedrală și la orice alte obiective musai de văzut în centrul vechi. De acum știam drumul și ne-am suit în circolare, am traversat partea de nord a Mantovei și am luat trenul înapoi către Bologna.

Din Piazza Sordello nu am decât o poză făcută de vară-mea. Plus niște amintiri tare neplăcute. 😢

Concluzii

Experiența din Mantova a fost un semi-eșec pe care, după ce mi-am mai revenit un pic, mi l-am asumat, cerându-i scuze verișoarei mele. Eu încurcasem traseele, făcându-ne să pierdem timp prețios, eu îmi pierdusem telefonul și din vina mea nu apucaserăm să vizităm nimic din Palazzo Ducale.

Pe de altă parte, Palazzo Te compensase cu vârf și îndesat, și motivele cred că le găsiți cel mai bine în poze.

Mi-aș dori să ajung din nou la Mantova, cu toate că șansele sunt extrem de mici. După părerea mea, merită să îi aloci minim două zile pentru a putea vedea cele două palate și celelalte obiective înșirate mai sus în review, însă probabil cel mai mult pentru a te plimba în voie pe străzile ce poartă în ecouri pașii lui Federico și ai celorlalți membri ai familiei Gonzaga care au pus pe harta Italiei și a lumii un splendid oraș al artelor și culturii, așa cum Medici au făcut cu Florența. 

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 50 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI