Mamaia Nord - țărm de iarnă

TIPĂREȘTE

Iarna, Marea Neagră nu mai are nimic din nerăbdarea verii. Nu mai încearcă să seducă pe nimeni, nu mai promite distracții, nu mai strigă, nu mai negociază. Stă acolo, simplă și vastă, ca o prezență care nu are nevoie de prezentare. În Mamaia Nord, liniștea capătă o consistență aproape materială. Aerul e mai tăios, lumina mai rece, iar marea – paradoxal – mai caldă în sinceritatea ei.

Vara, țărmul devine scenă. Prosoape colorate, muzică ce curge din terase, râsete, conversații suprapuse, pași grăbiți, selfie-uri, agitație. O exuberanță continuă, uneori molipsitoare, alteori obositoare. Marea însăși pare atunci un decor, un fundal pentru vacanțe și povești spuse prea tare. Frumusețea ei există, fără îndoială, dar e acoperită de un strat gros de entuziasm uman, ca un parfum prea intens care ascunde aroma reală.

Iarna, totul se decantează. Plaja devine spațiu deschis, respirație largă. Nisipul, neatins de șiruri de șezlonguri, își recapătă demnitatea. Valurile nu mai sunt acompaniate de ritmuri de club, ci doar de propriul lor murmur grav, repetitiv, hipnotic. Vântul suflă fără menajamente, un critic sever care îți amintește că natura nu e interesată de confortul tău termic. Și tocmai în această lipsă de compromis stă farmecul.

Marea de iarnă are o frumusețe rece, limpede, aproape austeră. Ca ochii albaștri ai unei femei care nu simte nevoia să-și machieze fața. Cel puțin nu pentru tine, care, față de imensitatea ei, teritorială și temporală, ești un fleac, nu meriți să fii băgat în seamă ! Fără artificii, fără filtre, fără lumini cosmetizate. Doar ea, în esența ei. Cu atât mai frumoasă tocmai pentru că nu încearcă să fie.

Plimbările pe plaja de la Mamaia Nord devin, în sezonul rece, un mic ritual. Nu mai sunt despre bronz sau socializare, ci despre o formă discretă de împăcare cu sine. Mergi înfofolit, cu mâinile adânc îngropate în buzunare, cu gulerul ridicat, negociind cu vântul fiecare pas. Respirația se transformă în aburi scurți, iar gândurile, curios, par mai limpezi în aerul rece.

Valurile se sparg la mal cu o indiferență nobilă. Nu pentru tine, nu pentru spectacol, ci pentru că asta fac de mii de ani. Aduc cu ele scoici, fragmente de cochilii, mici comori ignorate de ochiul grăbit al verii. Pescărușii, eternii patrulatori ai țărmului, apreciază aceste daruri cu o seriozitate aproape profesională. Îi vezi cum analizează, ciugulesc, se ceartă, își revendică descoperirile cu un aer de experți în gastronomie marină.

Există ceva ușor amuzant în această scenă: noi, oamenii, adunați vara în mii de exemplare, în căutare de distracție, și ei, iarna, stăpânii reali ai locului, bucurându-se nestingheriți de ceea ce marea oferă zilnic.

Terasele care în sezonul estival gemeau de lume stau acum pustii. Scaunele sunt strânse, umbrelele pliate, muzica amuțită. O tăcere ciudată, dar nu tristă. Dimpotrivă, absența agitației contribuie, paradoxal, la frumusețea peisajului. Fără vacarm, fără reclame stridente, fără conversații purtate pe tonuri concurente. Doar structuri tăcute, martori sezonieri ai entuziasmului uman.

Iarna la mare nu e spectaculoasă în sensul clasic. Nu are dramatismul munților înzăpeziți, nu oferă pârtii, cabane pitorești sau focuri trosnind în șemineu. Și totuși, frumusețea ei e de aceeași intensitate, doar că exprimată în alt registru. Mai discret, mai interiorizat, mai puțin dornic de aplauze.

Poate că această frumusețe e vizibilă doar pentru cei dispuși să o caute. Pentru cele câteva sute de oameni care se plimbă pe plajă în zilele reci, bine înfofoliți, adesea mai mult din motive pragmatice decât poetice. Să mai adune pași în aplicațiile de fitness, să scoată câinii la mișcare, să justifice o ieșire din casă. Dar chiar și așa, fără intenții declarate de contemplație, ajung inevitabil să fie atinși de atmosferă.

Pentru că marea iarna nu poate fi ignorată. Are o gravitate calmă, o prezență care te obligă la un anumit tip de tăcere. Culorile sunt mai estompate, cerul adesea de un gri difuz, apa într-o paletă de albastru închis, aproape metalic. Totul pare redus la esențe. Ca și cum natura însăși ar fi renunțat la detalii decorative.

Noaptea, e un spectacol în sine, care se trăiește ghicit .Un întuneric dens, viu, plin de promisiuni tăcute. Marea devine mai degrabă auzită decât văzută, o respirație adâncă și constantă dincolo de limitele vizibilului. Pe întuneric țărmul capătă o altă dimensiune. Iluminatul stradal desenează contururi fragile, ici-colo câte o reclamă luminoasă mai îndrăzneață, dar în rest domină întunericul. Un întuneric care, iarnă fiind, se așterne mult mai devreme și mai temeinic, ca o prezență sigură pe sine, fără ezitări. Nu e întunericul blând al serilor de vară, tulburat de muzici, voci și lumini colorate, ci unul dens, aproape tactil, care pare să absoarbă orice zgomot inutil.

Aerul umed îi adaugă o textură aparte. Frigul nu mai e doar o temperatură, ci o stare care îți intră în haine, în respirație, în gânduri. Pașii pe nisipul rece sună diferit, mai stins, ca și cum plaja însăși ar încerca să păstreze liniștea. Te plimbi fără grabă, atent la linia apei, cu acea grijă instinctivă de a nu te apropia prea mult de valurile care înaintează pe nevăzute. E întuneric, dar marea nu dispare. Dimpotrivă.

Valurile se văd. Spuma lor albicioasă, luminată vag de felinare îndepărtate și de cerul opac, desenează mișcări fantomatice. O lumină difuză, nesigură, suficientă însă pentru a trăda ritmul neobosit al apei. În acest joc de umbre și reflexii, marea pare mai vie ca oricând, mai misterioasă, mai greu de cuprins cu mintea.

Și atunci apare senzația aceea stranie, greu de explicat: că valurile nu aduc doar scoici sau resturi purtate de curenți, ci ceva mult mai impalpabil. Ca și cum, din largul întunecat, ar veni odată cu ele gândurile și dorurile celor care, în acel moment, sunt înconjurați de ape. Marinari, poate. Sau doar visători rătăciți pe alte țărmuri. Marea devine un fel de mesager tăcut, purtând povești nespuse, nostalgii fără chip.

Iar tu, plimbându-te pe plaja pustie, devii fără să vrei parte din acest schimb invizibil. Un martor discret, respirând același aer sărat, ascultând aceeași respirație adâncă a apei, sub un cer care nu mai promite nimic, dar care, tocmai de aceea, pare infinit.

Și, inevitabil, gândul fuge spre Blaga. Întunericul nu ascunde doar, ci protejează. Nu ucide tainele întâlnite, ci le lasă să existe, să pulseze, să rămână nedezlegate. În fața mării nocturne, simți aproape fizic această idee. Nu e nevoie să înțelegi, să explici, să analizezi. E suficient să fii acolo, să accepți misterul ca parte firească a peisajului.

Iarna, Marea Neagră nu se mai oferă ca o atracție turistică. Nu mai e decor de vacanță, ci spațiu de reflecție. Nu mai e zgomotoasă, ci profundă. Nu mai e exuberantă, ci autentică.

Și poate că tocmai de aceea, pentru unii dintre noi, e mai frumoasă ca oricând !

Firesc, mă veți critica. Și, poate, pe bună dreptate, vă veți întreba ce anume este turistic în tot ceea ce am scris ?! La urma urmei, nu v-am recomandat niciun hotel, nicio terasă, niciun loc „de neratat” . N-am oferit adrese, prețuri, facilități sau ponturi de sezon. N-am făcut altceva decât să pun în cuvinte o stare. A mea, e drept. O stare la care nimeni nu este obligat să adere, să rezoneze sau să subscrie. Pentru că bucuriile sunt, până la urmă, chestiuni profund personale.

Felul în care fiecare dintre noi apreciază un loc, o plimbare, o zi banală sau o privire aruncată spre mare ține de lucruri invizibile: de oboseala adunată, de ritmul vieții, de așteptările cu care plecăm la drum și de liniștea pe care sperăm, uneori fără să recunoaștem, să o găsim. Unii caută agitație, alții evadare, unii zgomot, alții tăcere. Și toate sunt, în felul lor, la fel de îndreptățite.

La începutul anului am citit o poezie a Licuței Pântia, „Unii și alții” , care surprinde tocmai această diversitate de aspirații omenești. Dincolo de finalul ușor apăsat religios, versurile au o simplitate dezarmantă: fiecare om își poartă propriile dorințe, propriile repere, propriile bucurii mărunte sau grandioase. Nu există o măsură universală a încântării, după cum nu există o rețetă standard a fericirii.

Poate că exact aici se află cheia.

“Unii și alții”

Unii vor iubire, alții vor putere,

Unii doar un umăr, pentr-o mângâiere.

Unii-o casă mare și mașină nouă,

Alții, doar o umbră, unde să nu-i plouă.

Unii vor s-audă, alții ,să vorbească,

Unii, pentr-o clipă, cerul să-l privească.

Unii o moșie, mare și bogată,

Unii-ar vrea o mamă, alții-ar vrea un tată.

Unii-haine scumpe și pantofi mai mulți,

Alții vor picioare și-ar umbla desculți.

Unii vor un munte, alții-ar vrea o mare,

Unii ,doar să aibă cele necesare.

Unii vor avere, faimă, bogății,

Alții sănătate, pentru-ai lor copii.

Unii vor să aibă propriul răsărit,

Alții doar să uite ceea ce-au iubit.

Pelerini prin viață, între” nu!” și” da!”

Fiecare suflet are rana sa.

Nu tot cel ce râde este fericit,

Cum nici cel ce plânge totul a sfârșit.

Luptă pentru tine, ușurează-ți chinul,

Iar de nu se poate , să-ți accepți destinul!

Fii cu gânduri bune și să crezi mereu,

Când nu vine nimeni, vine Dumnezeu!

Cam asta avusei de spus, acuma plec, haidi, pa!

---

VIZUALIZĂRI: 117 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI