Albania. De la istorie la peisaje

TIPĂREȘTE

Nu am vrut să vizitez Albania, cel puțin nu în vara asta! Ideea noastră de bază era Sardinia, că văzusem multe pe net și ni se părea super OK. Doar că, din varii motive, excursia din Sardinia nu s-a împlinit, și nu din cauza banilor. Să spunem doar că nu ne-a încântat ideea unei șederi la plajă în locul unei „bântuieli” prin toată insula. Și, de aceea, am renunțat.

Acuma, cel mai nasol moment la firma Kent este cu ce să umpli timpul devenit, dintr-odată, gol. Am căutat idei pe internet, având niște opreliști clare de la Adriana: „Nu, Bulgaria!” , „Ceva nou, unde n-am mai fost!” , „Ai grijă la bani, nu te sparge-n figuri!” . Mă rog, binefacerile căsătoriei, dar n-am curaj să continui discuția, nu vreau să-mi petrec bătrânețile învățând să gătesc, deși, credeți-mă, asta e ultima grijă!

Să spunem că am căutat îndelung. Adi depindea de niște date ale concediului și alte alea. M-am uitat pe la ce scriau alții pe site-urile de turism și mi-a apărut un leitmotiv: Albania. Cu tot felul de figuri de stil: peisaj minunat, mare albastră, mâncare bună, prețuri mici și tot felul de harneli de-astea, de smintesc oamenii care au dorințe.Și uite-așa, Albania a început să ne facă, încet-încet, cu ochiul.

Voi mă știți ce-i de capul meu, nu poci să vă mint că-i mare păcat. Mie Albania nu-mi spunea nimic pozitiv. Știam povești despre Mafia Albaneză, cum te omoară ăia pentru o gumă de mestecat, apoi știam că-i o țară săracă, că ăia se chinuie să-și scoată mâncarea, adică, na, mă rog, nu-n sensul în care aleargă-n patru labe după furnici, dar, orișicât.

Cam asta era imaginea mea despre Albania: mafioți, sărăcie și, probabil, niște oameni care se uită chiorâș la tine dacă ai cumva două felii de salam în plus la micul dejun.

Până la urmă, după ce am analizat singur ideea și-am ajuns la concluzia că, asta e, nu ieșim nicăieri în vara asta, Adi m-a ascultat și m-a aprobat:„Hai în Albania!”Așa, simplu.

Și, fiindcă omul gospodar își face vara din timp, am început să caut. Nu prea știam unde să mergem, ce să vedem, unde să dormim, pe unde să intrăm în țară și, mai ales, dacă ne așteaptă Mafia Albaneză la graniță sau ne lasă să trecem până la supermarket. S-a dovedit că nu i-a tentat cei 3000 de euro de-i țineam în portofel, așa că am luat oleacă de culoare-n obraji și am intrat.

Am început să citesc. Și, cu cât citeam mai mult, cu atât începea să se clatine imaginea mea despre țara asta. Marea era albastră, munții erau frumoși, orașele păreau interesante, iar despre mâncare nu găseam nimic care să-mi confirme teoria cu oamenii care aleargă după furnici.

Dar, na, internetul e internet. Una e ce scriu alții și alta e ce găsești tu când ajungi acolo.

Așa că am plecat spre Albania cu o oarecare neîncredere și cu prejudecățile bine puse în portbagaj.Aveam să le aduc înapoi aproape pe toate.

Scuză-mă, Albania!

Ce am găsit aicea este total neașteptat. Citisem din istoria lor, știam de Skanderbeu. Să știți că Albania ține de două personalități: Gjergj Kastrioti, zis Skanderbeu, și Enver Hoxha. Primul este eroul lor național și ei or să aibă grijă să vedeți asta permanent. Al doilea e un tip ce-a condus Albania vreo 43 de ani, un tiran pe lângă care Ceaușescu a fost pantaloni scurți.

De pe urma lui Skanderbeu au rămas cetăți de piatră și povești eroice, de pe urma lui Hoxha, buncăre de ciment și amintirea unei izolări cumplite. O paranoia în care orice mare putere mondială voia să ocupe Albania, iar el, de frică, a decis că Albania va trăi doar prin ea însăși, îndurând foame și sărăcie.

Hoxha a făcut din țară o fortăreață, numai că fortăreața asta nu era pregătită să apere doar granițele, ci și mintea oamenilor. Albania a fost ruptă de lume, iar lumea, la rândul ei, a început să uite de Albania.

Și poate tocmai de aici vine una dintre surprizele călătoriei: țara pe care eu o vedeam prin povești cu mafioți și sărăcie are, de fapt, o istorie care te obligă să te oprești și să te uiți mai atent.

Iar eu, recunosc, mă uitam cam cu prejudecata în portbagaj.

Tirana

Capitala. Un oraș modern, colorat și plin de viață. Poartă, în egală măsură, urmele lui Hoxha, dar îl cultivă intens pe Skanderbeu.

De la Hoxha a rămas cu Piramida, cea construită în 1988, ca un omagiu pentru Hoxha, cu buncărele din centru și cu o parte din blocurile cenușii. De la Skanderbeu, cu monumente, statui sau chiar blocuri cu multe niveluri ce-i refac fizionomia pe fațadă. Tirana este dominată, în egală măsură, de Marea Moschee, dar și de Catedrala Ortodoxă. Pentru că, poate nu știați, Hoxha a interzis religia de orice fel.

După ce a mierlit și sistemul comunist s-a dus acolo unde-i este locul — fiecare cum apreciază — religia a revenit, dar fără exagerările care încă mai sunt manifestate pe la noi. Albanezii sunt, în egală măsură, ortodocși, musulmani, evrei, marțieni sau klingonieni. Din punct de vedere religios, mă refer.

Aici nu sunt divergențe religioase, nu se urmăresc cu păcură și smoală topită din cauza felului în care se închină. Ei se știu albanezi și se pretind urmașii direcți ai ilirilor, care, atunci când Albania a fost ocupată, s-au retras în munți și păduri și au rezistat, puri din punct de vedere etnic.

Tirana s-a dovedit a fi un oraș viu, plin de culori, oameni tineri, viață și lumini. Este un oraș în care ți-ar plăcea să trăiești, chiar dacă regulile de circulație auto sunt absolut aleatorii: pe verde trec mașinile, pe roșu — oamenii și mașinile.

Trecerile de pietoni sunt semne ale unei civilizații din Univers pe care ei, albanezii, nu le-au descifrat și, se pare, nici nu intenționează. Doar s-au obișnuit să conviețuiască cu ele. Atunci am înțeles de ce este bună o asigurare medicală atunci când pleci în străinătate.

Cam la fiecare pas ai ceva de văzut și de căscat gura, minunat de felul în care fac tapaj de istoria lor. În fața Catedralei Catolice este un bloc a cărui fațadă imită configurația teritoriului albanez. Ceva mai departe, vezi Restaurantul Rotativ, cocoțat pe un bloc de vreo 20 de etaje. Fiecare piață sau piațetă are o destinație pentru câte o personalitate. Iar râul Lana curge, impasibil, împrospătând aerul și răcorindu-l.

Dar, mai presus de toate, Tirana este un oraș viu, cu un mod de viață trepidant. De după-amiază, terasele din centrul Tiranei capătă viață. Sunt terase în care lumea iese cam cum ieșeam noi la mare, prin anii ’90, când stăteai la masă, la o terasă, și te bucurai de paharul tău de vin sau de îmbucătura molfăită alene, doar așa, să arăți că exiști.

Și oamenii chiar par că se bucură de asta. Nu se grăbesc să termine, nu par că au venit doar să bifeze o ieșire. Stau, vorbesc, râd, privesc. Viața se întâmplă în jurul lor, iar ei par să aibă timp s-o privească.

Tirana nu este un oraș pe care doar îl vizitezi. E un oraș pe care, fără să-ți dai seama, începi să-l privești cu plăcere.

Durrës.

Cel mai mare port al Albaniei și unul dintre orașele care îți arată, fără prea multă filozofie, cât de multă istorie poate încăpea într-un loc. Aici istoria nu stă frumos, închisă într-un muzeu, cu eticheta pusă lângă ea. Istoria este sub picioarele tale, printre blocuri, pe lângă terase, lângă mare și, uneori, aproape că te împiedici de ea.

Orașul are peste două milenii și jumătate de istorie, fiind întemeiat în Antichitate sub numele de Epidamnos, apoi devenind Dyrrachium în epoca romană. Poziția lui, la Adriatica, l-a făcut important încă de atunci, iar romanii n-au fost chiar proști când au văzut ce au în față. Durrës a devenit punctul de plecare al Via Egnatia, marele drum roman care lega Adriatica de Salonic și, mai departe, de Constantinopol. Pe aici au trecut negustori, soldați, funcționari, aventurieri și toți cei care voiau să-și omoare pingelele pe-aici.

Iar dacă tot au venit romanii, au lăsat și ei ceva în urmă: Amfiteatrul roman. Este cel mai mare amfiteatru roman din Peninsula Balcanică, putea primi între 15.000 și 20.000 de spectatori și a fost construit în vremea împăratului Traian, în secolul al II-lea. Astăzi îl vezi aproape înghițit de orașul modern, ceea ce face toată povestea și mai interesantă. Sub case, printre străzi și ziduri moderne, apare brusc lumea aia în care oamenii veneau să vadă gladiatori.

Mai sunt zidurile orașului, ridicate și întărite de bizantini, apoi modificate de venețieni și de alții care au înțeles că cine stăpânește Durrësul are în mână o bucată importantă din Adriatica. Venețienii au ținut orașul până în 1501, când a intrat sub stăpânire otomană.

Numai că Durrësul de azi nu mai are nimic din aerul unui oraș care a stat cu sabia în mână la fiecare colț de stradă. Este modern, cosmopolit și gălăgios, cu marea întinsă în față și cu trecutul împins, uneori literalmente, între blocurile prezentului.

Iar aici apare „Vela” , ansamblul statuar amplu, care leagă într-un fel partea modernă de mare și de orașul vechi. Și stai acolo, te uiți în jur și îți dai seama că Durrësul are un avantaj pe care nu-l poate construi niciun arhitect: are trecut, are prezent și are marea.

Albastrul Adriaticii la Durrës. Și, undeva în spatele lui, două mii de ani de istorie care se încăpățânează să nu plece.

Berat

Orașul celor o mie de ferestre. Și, dacă mă întrebați pe mine, unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le-am văzut în Albania. Este genul ăla de oraș în care te uiți în jur și te întrebi dacă oamenii ăștia chiar locuiesc aici sau au uitat decorul unui film și s-au apucat să trăiască în el.

Beratul este dominat de Cetate, cocoțată pe deal, de unde orașul se vede în toată splendoarea lui. De o parte a râului Osum este Mangalem, de cealaltă Gorica, două cartiere care, de-a lungul timpului, au avut și identități religioase diferite, dar au trăit împreună, uniți, la propriu, de Podul de piatră.

Și aici apare legenda, care seamănă izbitor cu povestea noastră cu Meșterul Manole. Podul Gorica a avut inițial o variantă din lemn, iar apele umflate ale Osumului îl tot puneau la pământ. Așa că, în legenda locală, construcția avea nevoie de un sacrificiu uman pentru a rezista. Și, ca să fie treaba treabă, sacrificiul trebuia să fie o fecioară. Femeia, sărmana, n-a avut prea mult de negociat cu constructorii. E drept că podul actual este din piatră, construit în secolul al XVIII-lea și refăcut ulterior, așa că astăzi nu mai putem ști dacă sacrificiul a fost necesar sau dacă constructorii au avut, pur și simplu, o problemă serioasă cu hidraulica și cu misoginia.

Cetatea este însă sublimă. Domină orașul atât ca edificiu, cât și ca legendă. Este una dintre acele cetăți care nu par abandonate de istorie. Străzile pietruite, casele de piatră, bisericile, zidurile și vechile puncte de apărare spun fiecare câte ceva. În interiorul ei se află și astăzi locuințe, biserici și vestigii care arată că aici nu s-a făcut doar istorie, ci s-a și trăit.

Și poate tocmai asta este frumusețea Cetății din Berat: nu e o grămadă de pietre puse frumos pentru turiști. Este un loc viu, în care trecutul și prezentul stau unul lângă altul fără să se jeneze reciproc.

Iar jos, orașul își desfășoară ferestrele pe dealuri, una deasupra celeilalte, până când ai impresia că toate casele se uită la tine. De aici și numele: orașul celor o mie de ferestre.

Numai că acum Berat nu mai este cucerit de armate, ci de turiști. Vin, se uită, fotografiază, cască gura și pleacă mai departe, convinși că au văzut un oraș frumos.

Eu unul cred că am văzut ceva mai mult: un oraș care a reușit să-și păstreze poveștile fără să le îngroape sub beton.

Shkodër

Aici lucrurile încep să capete un aer și mai serios. Este orașul din nordul Albaniei, dominat de Cetatea Rozafa, cetatea care a rezistat otomanilor și care, în povestea albanezilor, nu a fost cucerită cu adevărat, ci a ajuns la turci după ce Veneția a cedat-o prin tratat. Și, dacă tot vorbim despre albanezi, trebuie să recunoaștem că au un talent deosebit în a-și transforma istoria în legendă.

Cetatea stă cocoțată pe stâncă, la întâlnirea celor trei ape: Drinul, Buna și Kirul. De sus, vezi orașul, râurile, lacul și, dacă vremea ține cu tine, munții. Poziția ei îți explică imediat de ce aici s-au bătut oameni de prin toate veacurile. Cine stăpânea locul ăsta avea în mână o bună bucată din nordul Albaniei. Cetatea are rădăcini ilire, a fost întărită de-a lungul secolelor, iar forma pe care o vezi astăzi păstrează mult din perioada venețiană.

Dar adevărata poveste a cetății este Rozafa.

Legenda spune că trei frați construiau zidurile, iar ceea ce ridicau ziua se prăbușea noaptea. Au cerut sfatul unui bătrân, iar răspunsul a fost simplu și cumplit: zidurile nu vor rămâne în picioare până când o ființă vie nu va fi zidită în ele. Frații au hotărât ca soția celui care va veni a doua zi cu mâncarea să fie sacrificată. Cei doi mai mari și-au avertizat nevestele. Cel mic și-a ținut cuvântul.

A doua zi a venit Rozafa, soția lui, cu prânzul și cu copilul abia născut. Când a aflat ce o așteaptă, n-a făcut scandal, n-a cerut avocați, n-a sunat la televiziuni. A cerut doar ca o parte din trup să-i rămână afară din zid: un ochi ca să-și vadă copilul, o mână ca să-l mângâie, un picior ca să-i legene leagănul și sânul drept ca să-l poată hrăni.

Așa s-a făcut cetatea. Sau, cel puțin, așa spune legenda.Și aici este partea care-mi place mie cel mai mult la albanezi: nu încearcă să-și ascundă legendele sub preș. Le pun la vedere, le spun, le transformă în simboluri și le duc mai departe. Rozafa a devenit nu doar numele cetății, ci și simbolul sacrificiului și al rezistenței.

Iar istoria reală nu este cu nimic mai puțin spectaculoasă. În 1478, otomanii lui Mehmed al II-lea au asediat Shkodërul. Apărătorii au rezistat luni întregi, în ciuda atacurilor și bombardamentelor. Cetatea n-a fost luată printr-un asalt victorios; în cele din urmă, în 1479, Veneția a cedat orașul și cetatea prin tratat.

Așa că, dacă mă întrebați pe mine, Shkodërul n-a fost cucerit. A fost negociat. Și între cele două variante este o diferență al naibii de mare.

Astăzi, Rozafa stă liniștită deasupra orașului, cu zidurile ei vechi și cu legenda femeii zidite în piatră. Și, privind de acolo în jos, începi să înțelegi de ce albanezii au atâta treabă cu istoria lor.

La ei, istoria nu este ceva ce s-a terminat. Este ceva ce încă se vede.

Kruja

Cetatea lui Skanderbeu. Simbolul Albaniei și, probabil, unul dintre locurile în care albanezii își privesc istoria cu cea mai mare mândrie. Și au și de ce. Cetatea este cocoțată pe niște dealuri extrem de abrupte, de unde privește peste întreaga zonă, iar poziția ei îți explică imediat de ce, în vremurile acelea, nu era chiar ușor să vii să bați la poartă și să întrebi dacă nu cumva au o cameră liberă.

Aici, în vremea în care otomanii cucereau Balcanii la pas, Skanderbeu a făcut din Kruja centrul rezistenței albaneze. Au fost trei asedii otomane și toate au eșuat. Abia după moartea lui Skanderbeu, în 1478, otomanii au reușit să cucerească cetatea, după un asediu condus în timpul sultanului Mehmed al II-lea.

Iar aici apare una dintre poveștile cumplite ale locului. Se spune că, după ce apărătorii au fost storși de luptele de până atunci, sultanul ar fi venit cu promisiunea că, dacă se predau, vor fi lăsați să plece în pace. Au crezut în jurământ. Și, potrivit tradiției, după predare, bărbații au fost măcelăriți, iar femeile și copiii luați în sclavie.

Istoria are uneori prostul obicei să fie mai crudă decât orice legendă.

Enver Hoxha, care n-a fost tocmai un mare iubitor al trecutului albanez dacă trecutul nu-i servea ideologia, a avut totuși grijă ca Skanderbeu să rămână acolo unde trebuia: în centrul mitologiei naționale. În interiorul cetății a fost construit Muzeul Skanderbeu, cu arhitectura lui monumentală, ca un fel de templu dedicat eroului național.

Cetatea însă nu este doar muzeu. Ruinele, zidurile și vechile construcții stau încă acolo, iar de sus vezi o bucată zdravănă din Albania. Câmpia se întinde până departe, iar munții închid perspectiva. E una dintre priveliștile alea la care nu prea ai ce comenta. Te uiți și atât.

Jos, Bazarul Vechi duce mai departe povestea. Străduțele cu piatră, magazinele, lucrurile făcute de mână și tot felul de nimicuri pe care, până la urmă, te trezești că le cumperi, deși ai plecat de acasă convins că n-ai nevoie de nimic.

Și, în jurul cetății, sunt terase. Multe. Iar mirosurile bucătăriei albaneze te iau de nas înainte să apuci să te hotărăști unde stai. Mănânci, bei un vin și, la un moment dat, te trezești cu zidurile cetății lângă tine, cu liniștea muntelui în jur și cu senzația că timpul a făcut o pauză.

Kruja este, până la urmă, un amestec greu de explicat: istorie, legendă, mâncare, vin și liniște.

Și poate că asta mi-a plăcut cel mai mult. Nu trebuie să faci nimic spectaculos aici.

Stai. Te uiți. Bei un pahar de vin.Și lași cetatea să-ți spună ea povestea.

Vlora și Orikum

Locul în care Adriatica începe să lase locul Mării Ionice. O mare intersecție marină: Albania în spate, Italia undeva dincolo de apă și, între ele, o întindere de albastru care îți dă impresia că lumea asta nu-i chiar atât de mare pe cât ne place nouă să credem.

Italia este la nici 110 kilometri peste mare. O privești de aici cu imaginația, pentru că ochiul n-are chiar atâta putere, dar știința că dincolo de întinderea asta de apă începe un alt țărm, o altă lume, dă locului un farmec aparte. Parcă stai la marginea unei hărți și, dacă te-ai hotărî brusc să pleci, ai avea doar de traversat marea.

Vlora este un oraș frumos, viu și, în sezon, aglomerat până la limita în care începi să te întrebi dacă toată Albania s-a hotărât în aceeași zi să vină la mare. Plaje lungi, faleză, terase, mașini, oameni, muzică și tot ceea ce trebuie ca să înțelegi că aici vacanța nu este o activitate, este un mod de viață.

Dar, dincolo de aglomerație, este marea.Și aici, mă recunosc, sunt vulnerabil. Știți că mie-mi place marea. Chiar dacă e a lui Ionică. Sau, tocmai de aia!

La Orikum, lucrurile se mai liniștesc. Marea Ionică are aici un albastru de necrezut. Genul acela de albastru pe care, dacă l-ai pune într-o fotografie fără să spui unde ai făcut-o, s-ar găsi imediat cineva să spună că ai umblat la culori. N-ai umblat. Așa este.

Apa este caldă, iar intrarea în mare este lină. Stai în apă fără să simți că ai venit să faci sport extrem, iar valurile vin și se sparg molcom de malul ușor pietros. Nu sunt valuri spectaculoase, nu sunt din acelea care te iau pe sus și te trimit să negociezi cu Dumnezeu. Sunt valuri care vin, se sparg și pleacă. Și mai vin o dată.Și încă o dată.Poate că tocmai asta mi-a plăcut. Să stau și să mă uit.

Marea are prostul obicei să te facă să taci. Nu pentru că n-ai avea ce spune, ci pentru că, uneori, nu mai simți nevoia să spui nimic. Stai cu picioarele în apă, te uiți spre orizont și îți vin în minte tot felul de lucruri pe care nu le-ai mai băgat în seamă de mult.Poate oameni. Poate locuri. Poate veri care au trecut.

Și, fără să-ți dai seama, începi să înțelegi că vacanța nu înseamnă numai ce ai văzut. Înseamnă și ce ai simțit în timp ce priveai.

La Orikum, marea nu este doar un decor. Este motivul pentru care locul respiră altfel.

Și, după câteva zile de cetăți, istorii, legende și drumuri, să stai pur și simplu la malul Mării Ionice, cu un pahar de ceva rece lângă tine, este poate cea mai simplă formă de fericire.

Știți că mie-mi place marea.Chiar și în Albania!Sau, tocmai de aia!

Narta

O bisericuță mică, așezată într-un loc în care liniștea pare să fi fost pusă acolo cu mâna. După atâtea cetăți, ziduri, statui, povești de războaie și oameni care au făcut istorie cu sabia în mână, ajungi aici și parcă totul se oprește.

Lacul stă liniștit, întins în fața bisericuței, iar locul are ceva ce nu prea știi să explici. Nu este spectaculos în sensul în care sunt spectaculoase marile monumente. Nu te lovește în moalele capului cu grandoare. Dimpotrivă. Te cucerește tocmai prin simplitate.

Aici se află mormântul lui Marigo Posio, femeia despre care albanezii spun că a cusut steagul național care a fost ridicat la declararea Independenței Albaniei, în 1912. Nu știu dacă omul are nevoie de monumente uriașe ca să rămână în istorie. Uneori ajunge un nume, o piatră funerară și o poveste pe care cineva încă se mai obosește s-o spună.

Și poate că asta m-a impresionat cel mai mult aici.

Marigo Posio n-a fost un conducător de oști, n-a cucerit cetăți și n-a stat la masă cu împărați. A cusut un steag.Atât.

Și, totuși, într-un moment în care o țară își declara independența, munca ei a devenit parte din povestea acelei țări.

Stai lângă lac și te uiți la bisericuța asta mică. Nimic nu pare să se grăbească. Apa, copacii, piatra, vântul. Parcă și timpul are bunul-simț să vorbească mai încet.

După toate locurile în care Albania mi-a arătat cât de mult își iubește istoria, aici am înțeles ceva diferit: istoria nu stă numai în cetăți și monumente. Uneori stă într-un mormânt simplu, lângă un lac liniștit. Și într-un steag cusut de mâna unei femei.Măreția simplității.

Elbasan

Un oraș care pare să fi fost pus la treabă de istorie cu forța. Dacă alte orașe albaneze își poartă trecutul în cetăți, biserici și legende, Elbasanul îl poartă și în fabrici, în fum și în urmele unei industrializări care n-a întrebat prea mult dacă oamenii sunt de acord.

Orașul a fost întemeiat de otomani în 1466, când sultanul Mehmed al II-lea a ridicat aici o cetate puternică, într-un loc strategic, pentru a controla drumul spre interiorul Albaniei. Numele Elbasan vine din turcescul „Il-Basan” , ceva de genul „stăpânitorul țării” , iar cetatea a crescut în jurul acestei idei: să fie un punct de control și de apărare.

Dar timpul a schimbat rolurile. Din oraș de garnizoană, Elbasanul a ajuns, în perioada comunistă, unul dintre marile centre industriale ale Albaniei. Enver Hoxha voia o țară care să producă tot ce are nevoie, chiar dacă asta însemna să ridice combinate, uzine și fabrici într-un ritm care nu prea ținea cont de costuri. Așa a apărut uriașul combinat siderurgic de la Elbasan, construit cu ajutorul Chinei.

Era epoca în care Albania trebuia să fie independentă de toată lumea. Doar că, pentru a construi independența, avea nevoie, din când în când, de câte un prieten. China a fost unul dintre ei. Până n-a mai fost.

Și Elbasanul a rămas cu această dublă identitate: oraș vechi, cu cetate, bazar și povești, dar și oraș industrial, construit după ambițiile unui regim care voia să demonstreze că Albania poate face singură totul.

Astăzi, zidurile cetății sunt liniștite, iar urmele industriei se amestecă în peisaj cu orașul modern.

Poate că asta este legenda adevărată a Elbasanului: un oraș care a fost obligat de istorie să se reinventeze de mai multe ori.

Și care, de fiecare dată, a mers înainte.

Lacul Ohrid, la Pogradec, în Albania.

Un loc de o frumusețe aparte, poate mai puțin pus în valoare decât partea lacului aflată în Macedonia de Nord.

Dar aici frumusețea peisajului vine la pachet cu o poveste.

Pe vremea lui Enver Hoxha, această zonă nu era pentru oamenii obișnuiți. Era un loc rezervat nomenclaturii comuniste și oaspeților regimului. Aici își avea casa de vacanță liderul care, de la distanță, continua să conducă o țară închisă și suspicioasă față de lumea de dincolo de granițe.

Astăzi, locul este deschis tuturor. Poți veni pe malul lacului, poți privi munții, poți să te plimbi pe unde, odinioară, accesul era un privilegiu.

Iar casa lui Enver Hoxha a devenit restaurant.Poate că aici se vede cel mai bine dialectica vieții: ceea ce fusese cândva simbol al puterii și al privilegiului devine, în timp, un loc în care oricine poate intra să mănânce, să bea o cafea și să privească lacul.

Istoria are uneori un simț al ironiei pe care niciun scriitor nu l-ar putea inventa.

Korçë.

Orașul albanezilor care au ajuns și în România. Un oraș micuț, liniștit, dominat, în egală măsură, de Moschee și de Catedrala Ortodoxă, fără ca vreuna dintre ele să pară că-și pretinde supremația. Stau acolo, una lângă alta, ca și cum lucrul ăsta ar fi cât se poate de firesc. Și, probabil, chiar este.

Bazarul Vechi este unul dintre punctele de referință ale orașului. Noi l-am prins duminică după-amiază și, cum-necum, am rămas până hăt târziu la o masă din marea de terase de acolo. Nu ne-a grăbit nimeni. Nici noi nu ne-am grăbit pe noi.

Era o atmosferă liniștită, de duminică în familie. Maturii stăteau la mese, vorbeau, beau ceva, mâncau, iar copiii se jucau în cel mai liber mod cu putință. Fiecare părea să se bucure de ce avea de făcut: copiii de joaca lor, părinții de liniștea unei după-amieze care se prelungea încet spre seară.

Și atunci mi-am dat seama că, de fapt, asta este una dintre marile plăceri ale Albaniei. Nu pare că oamenii se luptă cu timpul. Îl lasă să treacă.

Bazarul, cu tarabele lui, vinde de toate: obiecte, suveniruri, tot felul de nimicuri pe care le cumperi fără să știi prea bine de ce și, bineînțeles, sticle de coniac Skanderbeu.

Aici am avut un mic moment de întoarcere în timp.

Pe vremea lui Ceaușescu, cam pe la vârsta de 16 ani, adică prin 1980, beam și eu, acasă, pe furatelea, din sticla de coniac a lui tata. Iar la liceu, ca să mă dau mare, fumam țigări Kruja. Tata m-a aflat și m-a căpăcit. Mai mult pentru fumat decât pentru coniacul furat cu parcimonie. Probabil considera că, dacă tot aveam de ales între două prostii, măcar una era făcută din struguri.

Și uite cum, după atâția ani, ajung eu în Korçë și dau nas în nas cu trecutul meu, pus frumos în vitrine.

Orașul lasă impresia unui loc în care toată lumea cunoaște pe toată lumea. Nu neapărat pentru că așa și este, ci pentru că așa se simte. Are un ritm al lui, liniștit, fără să fie adormit.

Are și monumente, are și istorie, are chiar și un turn inclus în patrimoniul UNESCO, deși, dacă mă întrebați pe mine, n-am înțeles exact ce-a făcut turnul ca să merite asemenea onoare. Dar Korçë nu trăiește din monumente.

Trăiește din atmosferă.

Restaurante multe, mâncare bună, ca peste tot în Albania — repet, ca să nu par că am uitat între timp — și terase pline de oameni care par să fi descoperit o chestie pe care noi am cam pierdut-o: plăcerea de a nu face nimic important.

Un fel de dolce far niente și cred că atitudinea asta li se potrivește perfect.

Poate și mie mi s-a potrivit. Altfel, nu mai stăteam până hăt târziu la masa aia, vorbind despre nimucir, admirând flecuștețele cumpărate pentru care m- am tocmit, mai mult de dragul conversației, deși eu nu știu boabă albaneză dar nci ei română. Și totuși, ne-am înțeles. Ce v-am spus eu ca Korce e un oraș al înțelegerii între oameni?!

(În) Sfârșit

Am scris un review mare cât China. Vă explic de ce: n-am vrut s-o lungesc cu 842342 de articole despre „Zidurile Cetății Kruja” , „Berat — Podul de piatră și cele 1000 de ferestre” și mai știu eu ce, deși, credeți-mă, dacă mă zădărâți, sunt în stare.

Am vrut să fie un review simplu și sprințar, așa cum îmi pare mie viața în Albania. Ca turist, mă refer, că nu știu cum o fi viața de zi cu zi. Eu am văzut-o doar din postura ăluia care vine, se uită, mănâncă, bea, se plimbă și apoi pleacă acasă și începe să povestească.

Și de aceea spun: mi-a plăcut. Mult. Albania m-a surprins, poate tocmai pentru că am plecat spre ea cu atâtea prejudecăți și m-am întors cu atât de puține dintre ele.

Așa că, atunci când aveți prilejul ocaziei, nu dați îndărăt. Merită.

Ca să vă dau și recompensa pentru că ați avut răbdare cu mine, promit că o să scriu mai răruț pe-aicea. Așa că, poate, mă iertați de timpul pierdut, al ălora de m-ați citit până la capăt.

Eu, acuma, îmi iau băgăjuțele și mă tirez.

Haidi, pa!

PS Excursia mea a mai fost și prin Grecia: Kastoria, Vergina și Salonic. Dar vă iert, nu o să mai scriu despre ele. Sau, mă rog, aproape că nu mai scriu.

Kastoria este un oraș drăguț, așezat pe malul lacului, cu o mulțime de biserici bizantine și mănăstiri care merită văzute: Panagia Koumpelidiki, Agios Stefanos, Taxiarchis Mitropoleos, Agioi Anargyroi și, ceva mai departe, Mănăstirea Panagia Mavriotissa. Orașul este, într-un fel, un muzeu bizantin în aer liber, numai bun pentru cine are răbdare să intre din biserică în biserică și să se uite la fresce și icoane.

Vergina este altă mâncare de pește, ca să zic așa. Aici se află muzeul construit în jurul mormintelor regale macedonene, inclusiv cel atribuit lui Filip al II-lea, tatăl lui Alexandru cel Mare. Intrarea acolo te cam pune cu botul pe labe când te gândești câtă istorie s-a întâmplat în locul ăsta.

Iar Salonicul este Salonic. Ce să mai zic eu? Biserica Agios Dimitrios, Turnul Alb, zidurile, vestigiile bizantine, piețele, faleza și toată amestecătura aia de oraș vechi și oraș tânăr care-l face atât de plăcut. Turnul Alb este, de altfel, simbolul orașului și găzduiește o expoziție permanentă despre istoria Salonicului.

Dar dacă ajungeți aici, măcar Portul vizitați-l. E un spectacol în sine. Stai pe faleză, te uiți la apă, la oameni, la clădiri și la lumina care cade peste oraș și înțelegi de ce Salonicul nu prea are nevoie să se explice.

Și gata.

Am plecat din Albania, am mai tras o fugă prin Grecia și acum chiar că vă las în pace.

Că doar n-o să scriu și despre fiecare piatră pe care-am călcat-o.

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 54 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI